Evanghelizare Biserica Crestina Baptista Nr.1 Zalau 26 Noiembrie 2OO9

Evanghelia lui Satan

S
atan este un falsificator neîntrecut. Aşa cum am văzut, Diavolul este acum foarte activ în lucrul său pe acelaşi teren în care Domnul a semănat sămânţa bună. El caută să prevină creşterea grâului prin semănarea unei alte plante, neghina, care, în aparenţă, se aseamănă îndeaproape cu grâul. Într-un cuvânt, printr-un proces de imitare, el are ca scop neutralizarea Cuvântului lui Cristos. Astfel, aşa cum Cristos are o Evanghelie, şi Satan are o evanghelie, aceasta din urmă fiind o imitaţie şireată a celei dintâi. Aşa de bine seamănă evanghelia lui Satan cu cealaltă, încât mulţimi de nemântuiţi sunt înşelaţi de ea.
La această evanghelie a lui Satan se referă apostolul atunci când spune galatenilor: „Mă mir că treceţi aşa de repede dela Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos” (Galateni 1:6, 7). Această evanghelie falsă se vestea chiar în zilele apostolului, iar un blestem groaznic a fost rostit asupra acelora care o predicau. Apostolul continuă: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema” (vs.8). Cu ajutorul lui Dumnezeu vom încerca acum să expunem, sau, mai bine zis, să demascăm această evanghelie falsă.
Evanghelia lui Satan nu este un sistem de principii revoluţionare şi nici un program al anarhiei. Nu promovează conflictele şi războaiele, ci scopul ei este pacea şi unitatea. Nu caută să învrăjbească pe mamă împotriva fiicei ei şi nici pe tată împotriva fiului său, ci încurajează un spirit de fraternitate în care întreaga rasă umană este privită ca o mare familie. Nu caută să târască în jos omul firesc, ci să-l îmbunătăţească şi să-l ridice. Promovează educarea, cultivarea şi apelează la „ce este mai bun în noi.” Doreşte să facă din această lume un habitat aşa de confortabil şi plăcut, încât să nu fie simţite nici absenţa lui Cristos şi nici nevoia de Dumnezeu. Încearcă să-l preocupe pe om aşa de mult cu lumea aceasta astfel încât el să nu mai aibe nici timp, nici înclinaţie pentru lumea care va veni. Promovează principiile sacrificiului de sine, carităţii şi bunăvoinţei, ne învaţă să trăim pentru binele altora şi să arătăm bunătate tuturor. Apelează mult la mintea firească şi este populară în rândul maselor fiindcă ignoră grava realitate că prin natura lui, omul este o fiinţă căzută, înstrăinat de viaţa care vine de la Dumnezeu, mort în greşeli, în păcate şi având ca singură nădejde naşterea din nou.
În contrast cu Evanghelia lui Cristos, cea a lui Satan îi învaţă pe oameni mântuirea prin fapte. Sugerează în mod repetat justificarea înaintea lui Dumnezeu pe baza meritelor umane. Fraza sa sacră este: „Fii bun şi fă binele,” nerecunoscând faptul că în fire nu locuieşte nici un lucru bun. Predică mântuirea pe baza caracterului, inversând ordinea Cuvântului lui Dumnezeu – caracterul este o roadă a mântuirii. Variatele sale ramificaţii şi organizaţii sunt nenumărate. Cumpătare, mişcările Reformei, „Ligile socialiste creştine,” societăţi de cultură etică, „Congrese de pace,” cu toate sunt angajate (poate inconştient) în proclamarea acestei evanghelii a lui Satan – evanghelia mântuirii prin fapte. Gândirea pozitivă îl substituie pe Cristos; puritatea socială în loc de regenerarea individuală; politică şi filosofie în loc de doctrină şi evlavie. Cultivarea omului vechi este considerată mai practică decât crearea omului nou în Cristos Isus; se caută pacea universală, dar nu şi intervenţia şi întoarcerea Domnului păcii.
Apostolii lui Satan nu sunt proprietari de baruri sau proxeneţi, ci în marea lor majoritate sunt lucrători ordinaţi. Mii dintre cei care vorbesc de la amvoanele noastre moderne nu mai sunt implicaţi în prezentarea adevărurilor fundamentale ale credinţei creştine ci au respins adevărul şi au acordat atenţie unei născociri. În loc să amplifice enormitatea păcatului şi să arate consecinţele sale veşnice, ei îl minimizează, afirmând că acesta este doar neştiinţă sau absenţa binelui. În loc de a-şi avertiza ascultătorii să „fugă de mânia viitoare,” ei Îl fac pe Dumnezeu mincinos, afirmând că El este prea iubitor şi milostiv să trimită vreuna din propriile Sale făpturi la chin veşnic.
În loc de a afirma că „fără vărsare de sânge nu este iertare,” ei Îl prezintă pe Cristos ca pe marele Exemplu, îndemnându-şi urmaşii să „calce pe urmele Lui.” Trebuie spus despre ei căci „întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu” (Romani 10:3). Mesajul lor poate suna foarte plauzibil, iar ei pot părea demni de laudă, dar totuşi, despre ei citim astfel: „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în (imită) apostoli ai lui Cristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru (ceva de mirat) dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).
Nu doar că astăzi, sute de biserici nu au un lider care să declare cu credincioşie tot sfatul lui Dumnezeu şi să prezinte calea Sa de mântuire, ci trebuie să întâmpinăm şi realitatea că este foarte puţin probabil ca oamenii din aceste biserici să înveţe ei singuri Adevărul. Altarul familiei, unde se obişnuia să se citească un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi, acum, chiar şi în casele creştinilor obişnuiţi este ceva care ţine de trecut. Biblia nu este explicată de la amvon şi nu este citită din bancă. Cerinţele acestei epoci ale vitezei sunt aşa de numeroase că majoritatea oamenilor au puţin timp şi chiar şi mai puţină înclinaţie să se pregătească pentru întâlnirea lor cu Dumnezeu. De aici, cei mai mulţi care sunt prea nepăsători pentru a cerceta ei înşişi sunt lăsaţi în voia acelora pe care îi plătesc să cerceteze pentru ei; dintre aceştia, mulţi le trădează încrederea, studiind şi predicând probleme econo-mice şi sociale mai degrabă decât Profeţiile lui Dumnezeu. . .
Dar tu, cititorule, unde te afli? Te afli pe calea „care pare dreaptă,” dar care are ca sfârşit moartea, sau eşti pe Calea Îngustă care duce la viaţă? Ai părăsit cu adevărat calea cea largă care duce la moarte? A creat dragostea de Cristos ură şi oroare pentru tot ce nu-I este plăcut Lui? Doreşti tu ca El să „împărăţească” peste tine (Luca 19:14)? Te bazezi tu în întregime pe neprihănirea şi sângele Lui pentru primirea ta înaintea lui Dumnezeu? . . .
O formă şi mai amăgitoare a evangheliei lui Satan este să determine predicatorii să prezinte jertfa ispăşitoare a lui Cristos şi apoi să spună ascultătorilor lor că tot ceea ce cere Dumnezeu de la ei este să „creadă în Fiul Său.” Astfel, mii de suflete nepocăite sunt amăgite să creadă că au fost mântuiţi. Dar Cristos a spus: „Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3). A te „pocăi” înseamnă a-ţi urî păcatul, să îţi pară rău că l-ai comis, să renunţi la el. Acesta este rezultatul lucrării Duhului care frânge inima înaintea lui Dumnezeu. Nimic în afară de o inimă frântă nu poate avea credinţa mântuitoare în Domnul Isus Cristos.
Repet, mii sunt înşelaţi în presupunerea că ei l-au „acceptat pe Cristos” ca „Mântuitor personal” dar nu L-au primit întâi ca şi DOMN. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să mântuiască oamenii în păcatele lor, ci „de păcatele lor” (Matei 1:21). A fi mântuit de păcat înseamnă a fi mântuit de ignoranţa şi dispreţul faţă de autoritatea lui Dumnezeu, înseamnă abandonarea cursul propriei tale voinţe şi plăceri, înseamnă să „ne lăsăm de căile noastre” (Isaia 55:7). Înseamnă predarea în faţa autorităţii lui Dumnezeu, cedarea în faţa stăpânirii Sale, lepădarea de sine pentru a fi conduşi de El. Acela care nu a luat niciodată „jugul” lui Cristos asupra lui, care nu caută cu adevărat şi cu sârguinţă să-I fi plăcut Lui în toate detaliile vieţii sale, dar care totuşi presupune că se „bazează pe lucrarea desăvârşită a lui Cristos” este înşelat de Diavolul.
În capitolul şapte din Matei, există două pasaje care ne redau rezultatele aproximative atât a Evangheliei lui Cristos, cât şi a imitaţiei Diavolului. Primul, în versetele 13,14: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” Al doilea în versetele 22 şi 23: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit (predicat) noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.’” Da, cititorule, este posibil să lucrăm în Numele lui Cristos, şi chiar să predicăm în Numele Lui, şi deşi lumea ne cunoaşte şi biserica ne cunoaşte, totuşi să fim necunoscuţi pentru Domnul! Cât de necesar este, deci, să vedem unde ne aflăm cu adevărat; să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă suntem în credinţă; să ne punem sub lumina Cuvîntului lui Dumnezeu, să vedem dacă nu cumva suntem înşelaţi de subtilul nostru duşman; să aflăm dacă ne zidim casa pe nisip, sau ea este ridicată pe stânca numită Isus Cristos. Fie ca Duhul Sfânt să ne cerceteze inimile, să ne frângă voinţele, să nimicească vrăjmăşia noastră faţă de Dumnezeu, să lucreze în noi o pocăinţă adevărată şi adâncă şi să ne îndrepte privirile spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

Calea spre viata vesnica

Un fruntas a intrebat pe Isus: ,,Bunule Invatator, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” ,,Pentru ce Ma numesti bun?” i-a raspuns Isus. ,,Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu. Stii poruncile: ,Sa nu preacurvesti; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu faci o marturisire mincinoasa; sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta.’”,,Toate aceste lucruri” , I-a zis el, ,,le-am pazit din tineretea mea.” Cand a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: ,,Iti mai lipseste un lucru: vinde tot ce ai, imparte la saraci, si vei avea o comoara in ceruri. Apoi, vino si urmeaza-Ma.” Cand a auzit el aceste cuvinte, s-a intristat de tot; caci era foarte bogat. Isus a vazut ca s-a intristat de tot, si a zis: ,,Cat de anevoie vor intra in Imparatia lui Dumnezeu cei ce au avutii! Fiindca mai lesne este sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un om bogat in Imparatia lui Dumnezeu.” Cei ce-L ascultau, au zis: ,,Atunci cine poate fi mantuit?” Isus a raspuns: ,,Ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu.” – Luca 18:18-27


Din cele mai vechi timpuri, de cand a inceput sa lase o urma in istorie, omul si-a pus intrebari despre ceea ce este in spatele mortii, despre viata „de dincolo”, cea vesnica. Aceste framantari ale sale, sau „gandul vesniciei” cum le numeste inteleptul antic (Eclesiastul 3:11), au dus la formarea diferitelor credinte religioase. Credinta in viata vesnica salasluieste in inima omului fara vreo dovada palpabila a existentei ei.
Aceste randuri nu au ca scop argumentarea prin variate dovezi a ceea ce este dincolo de ochii nostri, de trupul nostru muritor, de lumea aceasta intinata de rau. Se afirma doar existenta vietii acestea vesnice, avand ca fundament nimic altceva decat Sfanta Scriptura. Tanarul bogat din textul nostru nu il intreaba pe Domnul: „Invatatorule, exista oare viata vesnica, merita sa ma straduiesc sa o obtin?” Viata vesnica exista! Scriptura o afirma, nu o demonstreaza; iar inima noastra, cu framantarile si intrebarile ei, dovedeste existenta acelui „gand al vesniciei”.

Toate religiile sunt intemeiate pe ceea ce este „dincolo”. Toate religiile, pornind de la un punct comun, promit existenta unui Rai, si majoritatea lor predica si un Iad, destinat celor rai. Cu toate acestea, multele diferente dintre religii se reflecta si in problema vietii vesnice, atat in obtinerea, cat si in experimentarea ei. Fiecare religie este gata sa prescrie nenumarate „retete datatoare de mantuire”, fiind gata sa raspunda la intrebarea ce a rasunat acum doua mii de ani pe drumul spre Ierusalim, „ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?”

Multitudinea de raspunsuri venite la aceasta singura intrebare, comuna tuturor oamenilor, ne face sa ne intrebam, firesc, „Cine are dreptate?”, „Unde este adevarul?” Fiecare religie, sau, in cazul nostru, orice confesiune a Crestinismului, iti ofera reteta proprie care te va duce „sigur” in Rai, daca, si numai daca, o respecti intru totul, in cel mai mic amanunt.

Astfel, ti se spune sa te duci, sa vii, ti se spune sa iei, sa lasi, sa faci, sa nu faci, ti se spune sa dai, sa primesti, sa refuzi, sa fii, sa nu fii, sa te straduiesti, sa vrei, sa fii sincer, sa te rogi... pentru a enumera doar cateva exemple, toate insotite, bineinteles, de atotprezentul „TREBUIE”! Cu siguranta ca ai auzit si tu, ca ti s-au prescris si tie astfel de retete! Si ce nu ai face, si ce nu ai da, doar sa fii sigur ca te mantuiesti, ca iti salvezi sufletul... Caci pana la urma, „...ce foloseste unui om sa castige toata lumea, daca isi pierde sufletul?” (Marcu 8:36).

Numitorul comun al tuturor acestor retete care „dau ca rezultat” viata vesnica esti chiar TU! Toate ti se adreseaza tie! Tu trebuie sa te duci, tu trebuie sa vii, tu trebuie sa dai, sa iei, sa vrei... Te astepti sa primesti o alta reteta, un TREBUIE nou? Ei bine, in acest caz te va surprinde ceea ce vei auzi, ceea ce a spus Cristos: TU nu poti face nimic pentru a mosteni viata vesnica, chestiunea aceasta nu este in mainile tale, nu TU esti factorul hotarator!

Nu fa decat un singur lucru: deschide Biblia, singura autoritate dupa care trebuie evaluate si masurate toate invataturile oamenilor – aceeasi Carte la care fac referire, mai mult sau mai putin, majoritatea autorilor „retetelor” de mai sus – si verifica pentru tine insuti ceea ce ti se spune.

Vrei sa ajungi in Rai, sa mostenesti viata vesnica? Atunci trebuie sa stii ca nici un pacatos nu va ajunge sa traiasca vesnic pe noul pamant, sau in Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:8, 27); caci tocmai datorita pacatului Adam a fost izgonit din Paradis, nemaifiindu-i ingaduit sa manance din pomul vietii... Dar cine este pacatos, si ce inseamna a pacatui?

Pacatul inseamna neascultare, razvratire fata de poruncile lui Dumnezeu. Pacatul este faradelege, sau calcarea legii sfinte a lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4). Dar chiar si pacatul, in multitudinea de forme in care se manifesta, nu este decat rodul mostenirii noastre prin Adam, si anume, al naturii pacatoase. Aceasta natura se regaseste in instinctele noastre, comune intregii rase, iar caracterul nostru individual ne este format dupa sablonul acestei naturi. Aceasta guverneaza fiecare aspect al vietii omului, fiecare facultate a sufletului sau. Nimic nu ramane neatins, neinfluentat de ea. Este pedagogul gandirii noastre, sfetnicul vointei si modelul dupa care inima ne este sculptata. Natura este pomul ce aduce ca rod pacatul, este izvorul amar al tuturor pornirilor rele si egoiste, al tuturor actelor de rebeliune impotriva lui Dumnezeu (Matei 15:19; Luca 6:45; Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Romani 8:7-8).

Iar aceasta natura este proprie fiecarui om, fara nici o exceptie. Nimeni nu poate afirma ca nu a comis pacat, „toti au pacatuit” (Romani 3:23) si „Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos [pe Dumnezeu]...” (1 Ioan 1:10). Cu totii suntem vinovati de pacat, iar dreptatea perfecta a lui Dumnezeu pretinde ca fiecare pacat comis vreodata sa fie pedepsit. Fiecare pacat comis aduce o datorie in fata lui Dumnezeu, iar in viata vesnica nu pot intra decat aceia cu datoriile platite. Esti in stare sa iti platesti o asemenea datorie?

Oare cum se pot plati aceste datorii? Aici, raspunsurile pe care le primesti, difera. Unii iti vor spune ca trebuie sa vii la Biserica si sa treci prin anumite ritualuri, altii te vor sfatui sa dai milostenie si sa faci diverse alte acte de caritate. Iar altii te vor indemna spre cainta publica, manifestata prin diverse semne facute unui predicator, sau printr-un „act suprem de curaj” izvorat din adancul vointei tale – iesirea in fata intregii adunari.

Multe din raspunsurile pe care le primesti la acest capitol provin dintr-o conceptie total gresita, nebiblica – aceea a balantei. Isi imagineaza omul ca Dumnezeu are in fata Sa un cantar, atunci cand il cheama la judecata. Pe un taler sunt asezate toate faptele, vorbele si gandurile rele, iar pe celalalt sunt asezate toate faptele, vorbele si gandurile bune ale omului – al carui destin vesnic depinde de partea in care se inclina balanta.

Sa nu te lasi inselat! Dumnezeu nu foloseste un asemenea cantar! O fapta rea nu poate fi indepartata de o fapta buna, nici de zece, nici de o suta. O fapta rea ramane o pata ce nu poate fi indepartata prin stradania vointei omului, oricat de mult ar incerca. O vorba rea nu poate fi stearsa nici cu o mie de cantari de lauda, iar un gand murdar nu este acoperit nici de zece mii de ori zece mii de rugaciuni. Pacatul ramane pacat, nu poate fi acoperit de o binefacere, si toata milostenia din lume nu poate acoperi o singura calcare a legii Sfantului Dumnezeu.

Ce ai putea sa Ii oferi lui Dumnezeu pentru a-l face sa iti treaca cu vederea macar un singur pacat? Incerci cumva sa Il mituiesti pe Dumnezeu? Faptele bune pe care le faci reprezinta si ele datoria pe care o ai ca om inaintea lui Dumnezeu, Creatorul tau. Poti acoperi o datorie cu o alta? Esti dispus sa iti peticesti haina gaurita cu un petic decupat din aceeasi haina?

Dumnezeu hotaraste ca plata pentru pacat este moartea! Nici faptele bune, nici actele de caritate, nimic din tot ce faci nu ii poate inchide ochii lui Dumnezeu! Plata pacatului este si va ramane, atata timp cat va exista dreptate divina, MOARTEA! Dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi imbunata, iar pacatul tau nu poate fi indulcit prin fapte bune, prin religiozitate, nu poate fi sters decat prin moarte!

Moartea este singura metoda de plata a pacatului. Este pedeapsa prea dura, nedreapta? Nicidecum! Daca am vedea ce se ascunde in spatele fiecarui pacat, oricat de „nevinovat” ar parea el, daca am vedea din prisma divina potopul de rautate din spatele unui neadevar, cata razvratire, desconsiderare si dispret fata de Dumnezeu se revarsa printr-o vorba taioasa si ce vulcan al nelegiuirii erupe si ne inunda fiinta la un singur gand condamnat de constiinta... daca am avea ochi sa vedem, pret de o clipa, imensitatea raului naturii pacatoase a omului, sa privim pacatul prin ochii lui Dumnezeu, atunci am uri pacatul si am proclama dreptatea lui Dumnezeu in pedepsirea acestei maladii.

Dar mintea noastra nu poate cunoaste si inima noastra este incapabila sa simta acum pe deplin gravitatea pacatului, limba noastra nu are cuvinte destul de expresive pentru a descrie sila Domnului fata de pacat. Inca mai crezi ca pedeapsa este prea dura? Nu! Ci ea este potrivita masurii ofensei aduse Imparatului. Dreptatea lui nu poate trece cu vederea, nu poate lasa nepedepsit pacatul, nu ii poate arata ingaduinta, dar, Dreptate fiind, nu il poate nici exagera.

Asadar, dreptatea desavarsita a lui Dumnezeu pretinde moartea ca plata a pacatului. Nu exista o alta modalitate de plata sau cale de schimb. Orice este mai prejos de acest pret, este o moneda incompatibila cu natura datoriei. Banii si averile nu iti pot cumpara eliberarea sufleteasca, moralitatea si bunatatea nu te pot scapa de pedeapsa. O viata religioasa, fie ea chiar dedicata in intregime monahismului, nu poate sa inlocuiasca moartea pe care o datorezi. Nimic, nimic din tot ce ai nu te poate salva, ci tot ceea ce ai, tot ceea ce poti oferi, tot ceea ce esti, este prea putin, mult prea putin pentru a acoperi o datorie asa de mare...

Ramane un singur pret, moartea, pedeapsa suprema, dar pe deplin justificata pentru pacatele tale. Numai aceasta moarte pe care pacatosul trebuie sa o sufere pentru o vesnicie, numita moartea a doua, in locul pe care Biblia il numeste „iazul de foc”, loc al plansului si scrasnirii dintilor, alaturi de Satan, ingerii lui si toti raufacatorii care au calcat pe fata pamantului, numai aceasta este plata pe care tu o poti face pentru pacatele tale. Acesta este singurul mod prin care poti satisface dreptatea lui Dumnezeu.

Odata ce Judecatorul a decretat sentinta, „departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege!” – atunci, fara drept de apel si fara amanare, hotararea va fi executata, iar Iazul de foc, cuptorul aprins care arde cu foc si pucioasa, acel loc pregatit primilor razvratiti, diavolului si ingerilor lui, isi va deschide gura pentru a te inghiti, iar locul acesta al suferintelor este locul in care iti vei petrece intreaga eternitate... este locul in care vei sta sa-ti platesti vesnica ta datorie. Fiindca o vesnicie teribila, mizera, este consecinta rebeliunii impotriva Stapanului Universului, ea este plata neascultarii creatiei de Creator.

Aici este locul celor ce au urmat „prescriptii” sau „retete false”, al celor inselati, care au crezut pana in ultima clipa ca se afla pe drumul spre cer. Dar aici este locul si al inselatorilor, al celor care au prescris oamenilor modalitati false de a ajunge la Dumnezeu. Ascultati ce spune Mantuitorul: „Nu orisicine-Mi zice: ,Doamne, Doamne!’ va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege’” (Matei 7:21-23).

Cat de mare este diferenta dintre locul in care credeau ca ajung, Raiul, cu viata sa vesnica, cu bucuriile inimaginabile dinaintea Fetei lui Dumnezeu, locul unde nu exista moarte, lacrima, sau durere, si locul in care au ajuns – moartea a doua – „unde viermele lor nu moare, si focul nu se stinge” (Marcu 9:44). Inselatii si inselatorii vor fi ajuns in aceeasi Imparatie – a mortii...

S-a afirmat pana acum existenta vietii vesnice si imposibilitatea auto-mantuirii, a platirii pentru propriile pacate in orice alt fel decat cel hotarat de Dumnezeu – moartea. Dar in acest caz, ne putem intreba ca ucenicii din textul nostru, ,,Atunci cine poate fi mantuit?” Daca toti oamenii sunt pacatosi, daca toti merita moartea, daca nici unul nu poate face ceva pentru propria sa salvare, cine va fi mantuit? Cine va mosteni viata vesnica, si cum?

Raspunsul Domnului, la fel de valabil si semnificativ si astazi este ,,Ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu.” Da, mantuirea este a Domnului, si gloria aceasta El nu o imparte cu nimeni! Dumnezeu nu lucreaza cu jumatati de masura! Dumnezeu nu are partea Lui in mantuire, si tu partea ta!
Nici un om nu iti poate da mantuirea, nici macar o Biserica. Mantuirea vine de la Domnul! Doar la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile, El este singurul Atotputernic! Doar El poate smulge un pacatos din ghearele mortii, doar El il poate elibera din robia pacatului, doar El il poate innoi si face o creatie noua, El este singurul care il poate sfinti prin Duhul Sau si il poate pastra credincios pana la sfarsit. Da, „plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Singurul mod de platire a datoriei este moartea. Aceasta este rezultatul firesc al pacatului. Dar viata vesnica este „darul fara plata al lui Dumnezeu”. Fiindca noi nu putem face nimic pentru a o castiga, Dumnezeu o da gratuit; dar daca nu trebuie sa platim nimic pentru a o avea, nu inseamna totusi ca ar fi ieftina, neinsemnata, lipsita de valoare, sau ca pe Dumnezeu nu L-a costat nimic. Versetul continua „viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru” – si aici este vestea buna, Evanghelia – Cristos a platit datoria pacatelor poporului Sau prin moartea pe care a suferit-o. Nu mai ramane nimic de platit; datoria copilului lui Dumnezeu este stearsa in intregime si pentru totdeauna. Dumnezeu a platit un pret deosebit de mare, chiar moartea Fiului Sau preaiubit, pentru ca dreptatea Sa sa fie satisfacuta, iar dovada nemasurabilei Sale iubiri sa fie facuta vizibila in viata fiecarui copil al Sau.

Dar cum poti sa stii daca esti copil al lui Dumnezeu, mostenitor al vietii eterne? Priveste inlauntrul tau. Ce vezi? Satisfactia unei vieti implinite? Multumirea de sine pentru realizarile de o viata, pentru alegerile facute, pentru deciziile luate? Atotsuficienta unei persoane sigure de sine? In acest caz, ochii tai sunt impiedicati sa vada adevarata ta nevoie – aceea de salvare; si tocmai aceasta vedere este semnul inceputului mantuirii. Cristos a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. Daca nu te vezi pierdut, dovedesti prin aceasta ca El nu a venit pentru tine, nu a venit sa te caute, nici sa te mantuiasca... ca esti exclus de la favorul lui Dumnezeu si absent de la binecuvantarile Sale, privat de orice fel de promisiune, incurajare, mangaiere sau speranta pentru viitor.

Daca te vezi asa cum Dumnezeu te vede, El a inceput o lucrare in tine. Privesti in tine insuti, iti vezi pacatul, cauzele si consecintele sale, starea in care te-a adus. Incerci sa nu mai pacatuiesti, dar este imposibil, cazi infrant... Privesti toate acestea si te cutremuri... Nu este nici o iesire, esti inchis in aceasta lume intunecata al carei drept sfarsit este iazul care arde cu foc si pucioasa... In astfel de momente, vezi ca esti pierdut, ca nu poti sa impaci dreptatea lui Dumnezeu, ca starea in care esti are ca sfarsit moartea. Dar priveste inspre Cel ce a venit sa ierte pacatosii, sa aduca vestea buna celor prinsi in pacate, prizonierilor patimilor, inspre Cel ce a venit sa vindece bolnavii in suflet, sa dea vedere spirituala celor care mai inainte locuiau in intuneric.

Acum poti privi inspre Cristos, si sa Il vezi altfel decat cei din jurul tau. El este Mantuitorul, cel care a venit sa te caute, sa te gaseasca acolo unde esti, si sa te scoata din starea in care te afli. El este singura scapare, singura cale, este lumina si viata. Vino la El, in cainta, prosternandu-ti fiinta la picioarele Lui, in totalitate dependent de mila Sa.

Nu ezita sa vii, si nu mai privi in urma, fiindca nu conteaza cat de mare este datoria ta, cat de multe sunt pacatele tale, sangele lui Cristos spala orice pata si necuratie; El indeparteaza munti de pacate, seaca oceane de nelegiuiri, sterge datorii imense; El, biruitorul mortii, da viata vesnica tuturor acelora care vin la El.

Venind la El in pocainta, crezand ca Isus Cristos este Domn si Mantuitor pentru toti cei ce vin la El, aduci astfel dovada ca esti copil al lui Dumnezeu. Iar pentru tine, acesta este inceputul unei noi vieti care nu se va mai sfarsi niciodata – viata vesnica; o umblare alaturi de Dumnezeu, Tatal tau, care te-a nascut din nou prin puterea Duhului Sau, care te va creste, educa si disciplina, care te va pazi pana cand tot ceea ce a mai ramas muritor in tine va fi inghitit de nemurire, pana cand fiinta ta va fi pregatita sa experimenteze pe deplin ceea ce, acum, in conditia noastra prezenta, nu am putea experimenta – VIATA VESNICA.

In concluzie, inainte de a-ti relua alergarea in cursa vietii acesteia, analizeaza-ti calea, sfarsitul ei. Intreaba-te, „care este situatia, starea mea?” Nu exista decat doua tabere, doua cai. Pentru a nu fi inselat, trebuie sa stii sigur care iti este pozitia! De aceea, priveste inlauntrul tau, cerceteaza-te! Urmezi tu oare in prezent o „reteta datatoare de viata vesnica”? Iti pui tu increderea in indicatiile pretioase ale unui „rob al lui Dumnezeu” care iti interpreteaza Biblia pe intelesul tau? Negresit, multe din sfaturile pe care le primesti sunt bune, te fac un om mai bun, mai moral, mai atent, mai sincer, mai sensibil. Dar oare au ele ca sfarsit mostenirea vietii vesnice? Oare tinerea unui cod de legi, respectarea unor principii morale si etice, anumite ritualuri si rutine religioase prin care treci, datoriile pe care ti le achiti fata de diverse institutii eclesiastice, iti aduc ele recompensa promisa, viata eterna?

De ce avem nevoie pentru a mosteni viata vesnica? De legi, porunci, traditii omenesti? Avem oare nevoie de retete pentru mantuire (multe din aceste retete nefiind decat efecte ale mantuirii, fara a putea fi catusi de putin cauze determinante ale acesteia)? Avem oare nevoie de gesturi si rugaciuni stereotipice? Nu! Avem nevoie de innoire; avem nevoie de o schimbare a mintii, de o transformare totala a intelectului, sentimentului si vointei noastre, evenimente care duc la mostenirea vietii vesnice... Avem nevoie de nasterea din duh, fara de care nu putem avea vedere spirituala, avem nevoie de pocainta, fara de care nu poate fi iertare, avem nevoie de credinta, fara de care nu ne putem apropia de Dumnezeu. Doar la El aceste lucruri sunt posibile!

„Ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Ar fi imposibil ca tu sa poti face ceva pentru a o merita sau castiga, „este cu neputinta la oameni”! Dar viata este data gratuit, fara sa ti se ceara ceva in schimb, fiind in intregime harul lui Dumnezeu! In starea ta, striga catre El, si te va auzi, cheama-L si iti va raspunde, vino la El si te va primi! Asculta Duhul care iti spune „vino!”; asculta invitatia celor care deja au venit si au gustat ce bun este Domnul, vino in pocainta, iar El te va primi asa cum esti, in bucuria intregului cer, dandu-ti viata vesnica!

Caut păcătoşi!

Dacă citeşti aceste rânduri şi te consideri o persoană bună, acestea nu sunt pentru tine. Ai putea, la fel de bine, să încetezi a citi această broşură şi să o pui deoparte. În acest moment al vieţii tale, cel puţin, nu ai parte de aceste lucruri. „Cum îndrăznesc să scriu aşa ceva despre o persoană aşa bună ca tine”, te întrebi? Fiindcă Isus a spus acelaşi lucru pe care eu îndrăznesc să îl scriu. El a spus: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). Bineînţeles că nimeni nu este cu adevărat neprihănit, dar ideea este următoarea: dacă te consideri drept, dacă te vezi o persoană bună, lucrarea lui Cristos nu prezintă interes pentru tine. El a venit să cheme la pocăinţă pe păcătoşi, nu pe oamenii buni. Aceasta nu este pentru tine.

Dacă citeşti aceste rânduri şi crezi că ritualurile tale religioase şi faptele tale bune sunt pe placul lui Dumnezeu, având astfel un loc rezervat în ceruri, acest articol nu este nici pentru tine. Scriu aceasta pe baza autorităţii a ceea ce Pavel a scris în Efeseni 2:8, 9. El a scris: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Tu poţi continua să crezi că religia ta, celebrarea sărbătorilor religioase, activităţile bisericeşti, faptele tale bune, calitatea de vecin bun sau donarea de bani pentru cauze bune – tu poţi continua să crezi că acestea îţi vor asigura favorul lui Dumnezeu, dacă aşa doreşti. Dar a face astfel înseamnă a gândi contrar Cuvântului descoperit al lui Dumnezeu. Autorul este conştient că opinia generală a lumii este aceea că Cerul se câştigă croindu-ţi singur calea într-acolo, în special fiind religios şi „Creştin”, într-un anumit sens al cuvântului. Dar majoritatea omenirii se află pe calea religioasă cea largă ce duce spre pierzare, după cum a spus Isus în Matei 7:13, 14: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” Deseori ne gândim la „calea cea largă” ca fiind calea beţiei şi desfrânării, dar aceasta este în contrast cu calea mântuirii prin har, şi include cu siguranţă calea religioasă „largă” sau populară – calea mântuirii prin fapte, aşa de populară în întreaga lume.

Este un fapt incontestabil acela că fiecare religie din lume, exceptând creştinismul biblic, învaţă că o persoană este mântuită datorită faptelor sale bune – mai ales a ritualurilor religioase. Un grup spune că trebuie să te abţii de la anumite alimente, să te rogi de cinci ori pe zi şi să faci pelerinaje în anumite locuri sfinte. Un altul afirmă că trebuie să te îmbăiezi într-un anumit râu sacru. Chiar şi anumite grupuri „creştine” învaţă în principiu la fel. Un grup afirmă că trebuie să fii botezat, să frecventezi constant serviciile bisericii, să participi la Cina Domnului în fiecare duminică şi să perseverezi în fapte bune. Alţii spun să trăieşti condus de conştiinţă, să ţii „regula de aur”,1 să fi sincer, şi, făcând aceste fapte, vei ajunge într-un sfârşit în ceruri. Toate aceste religii învaţă în principiu acelaşi lucru, fie ele păgâne sau „creştine”: toate învaţă că faptele bune îţi vor câştiga favorul lui Dumnezeu. Dar Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, încă spune că mântuirea nu este „prin fapte”, iar aceasta rămâne adevărat. Biblia nu spune nici că mântuirea este parte fapte şi parte har, fiindcă aceasta este o imposibilitate. Faptele şi harul nu pot fi amestecate, aşa cum afirmă Pavel în ce priveşte alegerea, în Romani 11:6: „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.” Acesta este un principiu pe care trebuie să îl înţelegi. Harul este favor nemeritat. Dacă lucrezi pentru ceva, lucrul respectiv nu îţi este dat ca favor nemeritat, ci mai degrabă, ţi l-ai câştigat. La fel este şi mântuirea. Este fie prin fapte, fie prin har. Mântuirea nu poate veni printr-un amestec al acestor două elemente, fiindcă ele nu pot fi amestecate fără a se distruge natura intrinsecă atât a faptelor, cât şi a harului.
În timpul lucrării timpurii a Domnului Isus Cristos, majoritatea liderilor religioşi din Israel erau cunoscuţi sub numele de Farisei. Specialiştii în studierea şi copierea Vechiului Testament erau cunoscuţi sub numele de cărturari. Aceşti zeloţi religioşi au mers până la extremă în respectarea ritualistică a legii Vechiului Testament. În practici religioase, nimeni nu îi depăşea în stricteţe şi fidelitate. În exterior, ei erau corecţi şi drepţi în ritualurile lor. Despre aceşti oameni, Domnul a spus: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:20). Ritualurile exterioare nu sunt de ajuns! Puritate interioară şi iubire autentică pentru Domnul se cere, împreună cu iubirea altruistă pentru aproape. Te-ai compara cu Fariseii? Eşti tu la fel de zelos pentru religia ta, precum ei au fost pentru a lor? Eşti tu la fel de zelos ca ei în păzirea poruncilor? Dacă încerci să ajungi în cer pe baza zelului tău religios şi a faptelor tale bune, neprihănirea ta trebuie să întreacă pe cea a acestui străvechi popor devotat. Aşa a spus Isus!

Deci, încă mai caut păcătoşi. Dacă încă mai citeşti aceste rânduri şi simţi că nu eşti mai rău decât persoana medie, aceste rânduri nu sunt pentru tine. Comparaţia cu alţii şi presupunerea că nu eşti o persoană mai rea decât cei din jurul tău, nu te face pregătit pentru ceruri. Pavel a scris despre unii care făceau astfel de comparaţii. El a scris că oamenii care „se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere” (2 Corinteni 10:12). Oamenii aceştia nu gândeau clar. „Alţii” nu sunt standardul după care să ne măsurăm pe noi înşine! În Romani 3:23 stă scris: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Slava revelată a lui Dumnezeu este Domnul Isus Cristos (Ioan 1:14, 14:9). Isus Cristos, prin viaţa şi caracterul Său, ne-a arătat cum este Tatăl. Aşa că, dacă doreşti să te compari cu un standard, compară-te cu El! Şi dacă vei face aceasta, vei vedea că viaţa şi caracterul tău este mult sub acest standard.

Dar încă mai caut păcătoşi! Predicând şi stând de vorbă cu oamenii, văd că peste tot unde merg, este la fel. Peste tot este la fel. Oamenii sunt „destul de buni” în proprii lor ochi. Necunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, sunt deseori mulţumiţi de propria stare, convinşi că sunt „destul de buni” pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Ei cred că faptele lor bune Îl vor determina cumva pe Dumnezeu să treacă cu vederea păcatele lor josnice şi inimile lor rele.

Caut păcătoşi: felul acela de păcătoşi ce îşi simt păcatul. Caut păcătoşii ce admit, cu ruşine, că sunt păcătoşi. Caut păcătoşi ce nu îndrăznesc să se compare cu alţii. Caut păcătoşii ce cunosc deşertăciunea religiei fără Cristos, şi care disperă datorită păcatului lor. Caut păcătoşi ce sunt neajutoraţi şi deznădăjduiţi, neputând face nimic în privinţa păcatului lor, şi ştiu aceasta. Caut păcătoşi.
Caut păcătoşi care, asemeni tâlharului, văd că orice li s-ar întâmpla în viaţa aceasta şi în următoarea, este „răsplata cuvenită” faptelor lor (Luca 23:41). Caut păcătoşi care se aşteaptă ca Dumnezeu să fie drept, ştiind că, în acea dreptate, vor primi pedeapsă veşnică pentru păcatele lor, în iazul de foc. Caut păcătoşi ce ştiu că orice faptă bună ar face de acum înainte, nu ar putea niciodată şterge sau acoperi păcatele lor trecute. Caut păcătoşi ce ştiu că sunt lipsiţi de putere în încercarea de a înceta să păcătuiască. Caut păcătoşi ce văd că se află într-o stare deznădăjduită şi neajutorată.

Unde aş putea găsi asemenea păcătoşi? Asemenea păcătoşi sunt aceia în care Dumnezeu a început o bună lucrare (Filipeni 1:5). O astfel de înţelegere a sinelui, o astfel de privire onestă înspre propria persoană, nu este naturală nici unei persoane: este rezultatul lucrării lui Dumnezeu prin Cuvântul lui în inima individului. Şi iată! Am o Veste Bună pentru astfel de păcătoşi. Le pot spune că Cristos a suferit „răsplata cuvenită” pentru faptele lor. Le pot spune că Cristos a plătit pentru păcatele lor! Le pot spune că Cristos a împlinit cerinţele Dumnezeului celui Sfânt şi a legii Sale sfinte! Le pot spune că mântuirea nu este prin fapte – ce nu pot să des-facă păcatele lor trecute – ci este prin harul gratuit al lui Dumnezeu. Le pot spune că deşi sunt într-adevăr neajutoraţi în a ieşi din condiţia lor, nu sunt deloc fără speranţă, fiindcă în Cristos este speranţă pentru toţi aceia pe care Dumnezeu i-a conştientizat de păcatul lor. Le pot spune că Cristos este Mântuitorul, Răscumpărătorul, Justificatorul, Sfinţitorul şi Gloriosul Păstor al poporului Său!

Pot îndemna asemenea păcătoşi să se încreadă în Cristos şi în lucrarea Sa desăvârşită de pe Calvar! Le pot spune că Cristos a plătit datoria pe care păcatele au adus-o poporului Său. Le pot spune că doar Cristos îi aduce în locul din care se văd drept păcătoşi neajutoraţi şi deznădăjduiţi, pentru a vedea astfel nevoia lor de Cristos. Şi le pot spune ce a spus Isus, „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Pe baza lucrării desăvârşite a lui Cristos, şi a promisiunilor Sale, îi pot îndemna pe aceşti păcătoşi să vină la Cristos, ştiind că El nu respinge nici pe cel mai mare păcătos.

Păcătoşii ce au simţit greutatea atât a naturii păcătoase cât şi a actelor păcatului sunt asemeni lui Pavel, care a scris: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ,Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi’, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15). Pavel, deşi era un om moral şi drept, s-a considerat a fi cel mai mare dintre păcătoşi! Dumnezeu a început o lucrare bună în el (Filipeni 1:6) şi Pavel insista că Cristos a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi – chiar şi pe cel mai mare dintre ei! Ce Evanghelie glorioasă avem de proclamat, în lung şi lat – păcătoşilor!
„Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:1-3).

A fost vreodată Iuda mântuit?

A
ceasta este o întrebare pe care mulţi oameni o dezbat de foarte mult timp. Unii susţin că el a fost odată mântuit; iar alţii că el nu a fost niciodată, că de la început a fost un demon. Deci, care părere este cea corectă? Prima, aşa cum vom vedea şi din Scriptură.
Da, Iuda a fost odată mântuit. Vă rog să observaţi următoarele aspecte:
1. Scriptura afirmă că el era un prieten apropiat al lui Hristos (Psalmul 41:9).
Termenul ebraic pentru „prieten apropiat” este batah care înseamnă a avea încredere, a fi sigur şi fără teamă. Hristos nu ar fi numit vreun om nemântuit prietenul meu apropiat –mai ales pe unul care era bănuit de a fi fost umplut cu Diavolul încă de la început, aşa cum presupun unii că ar fi fost Iuda.

2. Domnul Isus Hristos a avut odată încredere în Iuda, fiindcă a spus „acela în care îmi
puneam încrederea” (Psalmul 41:9). Isus nu ar fi spus acest lucru despre un om nemântuit, umplut cu Diavolul şi care făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a distruge lucrarea lui Dumnezeu.

3. Iuda a mâncat din pâinea lui Hristos (Psalmul 41:9). Aceasta le dădea orientalilor siguranţa nei prietenii intime şi personale, luarea mesei împreună însemnând mult mai mult în cultura lor decât în a noastră.

4. Numele lui a fost scris în Cartea Vieţii împreună cu numele celor neprihăniţi (comparaţi Fapte 1:20 cu Psalmul 69:20-28).

5. El a fost un episcop al Bisericii pe care Domnul Isus Hristos a zidit-o şi încă o mai zideşte (Fapte 1:20; Psalmul 109:8).

6. El a avut partea lui în lucrarea apostolică (Fapte 1:17, 25).

7. Domnul i-a dat putere împotriva duhurilor necurate: „să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (Matei 10:1). Aceasta a fost valabilă pentru toţi cei doisprezece, inclusiv pentru Iuda (Matei 10:1-4).

8. El a fost trimis ca făcând parte din cei doisprezece pentru a-L reprezenta pe Hristos printre israeliţi (Matei 10:5,6).

9. El a fost chemat să predice (Matei 10:7). Eu nu pot concepe ca Domnul, prin puterea Duhului Sfânt să-l cheme să predice Evanghelia pe un om umplut cu Diavolul.

10. I-a fost poruncit să vindece bolile, să cureţe leproşii, să învie morţii, să scoată demonii (Matei 10:8; Marcu 3:14-15; Luca 9:1,2).
11. El a primit fără plată puterea de vindeca, şi i s-a poruncit să o dea fără plată (Matei 10:8). Dacă Iuda putea predica, vindeca, scoate demonii –cu alte cuvinte, avea parte de toate experienţele de care şi ceilalţi ucenici aveau parte –şi totuşi a fost nemântuit şi nu a fost sub har niciodată, nu ar trebui ca cei mântuiţi şi în har să fie capabili să facă la fel de mult?

12. El avea pacea lui Dumnezeu şi o putea lăsa asupra unei case la fel ca şi ceilalţi apostoli (Matei 10:13).

13. El a fost o oaie în mijlocul lupilor la fel ca şi ceilalţi doisprezece (Matei 10:16).

14. Avea Duhul Sfânt în el (Matei 10:19-20).

15. El a fost rânduit de Hristos pentru lucrare ca şi ceilalţi (Marcu 3:14).

16. El a avut la fel de mult succes în predicare şi vindecare ca şi ceilalţi ucenici (Marcu 6:12,13;Luca 9:6-10).

17. A fost un apostol, adică a avut parte de o chemare şi trimitere divină pentru a face lucrarea lui Dumnezeu (Luca 6:13-16; Fapte 15:33).

18. Iuda, prin păcat, a căzut din lucrarea sa şi din slujba de apostol (Fapte 1:25). Cum putea el face acest lucru dacă el întotdeauna a fost un păcătos şi un demon, aşa cum spun unii?

19. Satan a intrat în Iuda la sfârşitul lucrării lui Hristos, dovedind astfel că el nu a fost întotdeauna un agent al Diavolului şi cu atât mai puţin un demon încă de la început (Luca 22:3; Ioan 13:2). De aceea, în acel moment a dat înapoi şi a devenit un hoţ (Ioan 12:6), un demon (care în greacă înseamnă adversar –Ioan 6:70) şi trădător. A-l numi pe Iuda diavolul însuşi, un demon de la început, şi un suflet nemântuit care nu a fost niciodată în har înseamnă a ignora adevărurile clare ale Scripturii.

20. El, odată, a avut viaţă veşnică. Aceasta este dovedit de Ioan 17:2 unde citim că Hristos dă viaţă veşnică „tuturor acelora pe care I-ai dat Tu (Tatăl)”. Apoi în Ioan 17:12 se afirmă că „am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei (din cei pe care Mi i-ai dat şi cărora le-am dat viaţă veşnică) n-a pierit, afară de Fiul pierzării.”

Ce poate fi mai clar decât atât –că Iuda a fost dat lui Isus, şi că Isus i-a dat odată viaţă veşnică.
Facem din nou referire ca şi în comentariile anterioare la Fapte 1:17, unde se spune: „el era din numărul nostru, şi era părtaş al aceleiaşi slujbe.”
În versetul 20 al aceluiaşi capitol se spune: „În adevăr, în cartea Psalmilor este scris; ‚locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea!’ şi ‚slujba lui s-o ia altul!’”
În Psalmul 69:25-28, se face referire la Iuda ca având locuinţa pustie şi numele şters din Cartea Vieţii.

În rezumat

Toţi aceia care vor încerca să spună că Iuda nu a fost niciodată mântuit şi că a fost un demon de la început încearcă promovarea teoriei „odată în har, pentru totdeauna în har”. Dar bine înţeles, această teorie este scriptural incorectă, iar adevărul este că atunci când Isus l-a ales pe Iuda, el a fost un om mântuit şi a trăit pentru Dumnezeu pentru o perioadă de timp nedeterminată. În timpul acestei perioade el a fost în har, a avut viaţă veşnică, numele lui a fost scris în Cartea Vieţii Mielului şi el era pe calea sa către cer. Dar Scripturile afirmă clar în Fapte 1:25 despre înlocuirea lui: „ca să ia loc în slujba şi apostolia aceasta, din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui.”
Iuda a căzut; o persoană nu poate cădea dintr-o stare în care nu a fost niciodată.
Da, Iuda a fost mântuit şi l-a cunoscut pe Domnul Isus Hristos. A făcut parte din lucrare şi a fost mântuit, dar prin nelegiuire a căzut. Astăzi, din nefericire, el este în iad. El ar fi putut avea numele scris pe temeliile Noului Ierusalim care se va coborî de la Dumnezeu din ceruri. Dar a renunţat la toate acestea pentru treizeci de arginţi.

(Observaţiile referitoare la Iuda au fost preluate din „Dake’s Annotated Reference Bible.)
Răspunsul de mai sus a fost dat de Jimmy Swaggart în Evanghelistul din Septembrie 1985.




Negarea mântuirii lui Iuda,
de W. F. Bell

„D
eşi sunt aduse 20 de argumente în favoarea mântuirii reale a lui Iuda Iscarioteanul, la toate acestea se poate răspunde uşor cu doar patru argumente care neagă mântuirea sa. Pentru aceste patru argumente trebuie să privim la Evanghelia după Ioan, la unele pasaje ignorate total de dl. Swaggart.


Primul, Ioan 6:66-71
Aici, Iuda este numit clar „drac” (versetul 70)

După unele predici foarte dure privitoare la suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor (Ioan 6:37-65), Domnul Isus Hristos pierde mulţi ucenici. Întorcându-se la cei doisprezece, Hristos îi întreabă „voi nu vreţi să vă duceţi?” Iuda pretinde aici a fi un adevărat urmaş al Domnului Isus, neafirmând că îl va părăsi pe Hristos. Simon Petru vorbeşte în numele celor doisprezece, „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”.
„Isus le-a răspuns: ‚Nu v-am ales eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac’. Vorbea despre Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă.” Aşa cum au subliniat şi alţii, aceasta s-a întâmplat cu cel puţin şase luni înainte de trădarea efectivă. Observaţi ce spune dl. Swaggart despre acest pasaj, că Iuda „a devenit” (mai târziu) „un drac.” Dar textul spune că în acel moment Iuda era un drac (adversar).

Al doilea, Ioan 12:1-6
Aici, Iuda este numit clar „hoţ” (versetul 6)

La cina din Betania, Maria unge picioarele lui Isus şi le şterge cu părul capului ei, folosind „un litru de mir de nard curat, de mare preţ.” „Şi s-a umplut casa de mirosul mirului.” Atunci şi-a arătat Iuda adevăratul său caracter, spunând „de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?” Acesta era echivalentul plăţii pe 300 de zile de lucru (Matei 20:1-16).
Iuda pretinde a fi interesat de săraci, dar ipocrizia lui este dată pe faţă de Hristos cel omniscient. „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea. Dar Isus a zis: ‚Las-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna.” Maria este deci lăudată iar Iuda condamnat! Nimic nu costă prea mult pentru Învăţător! Acest parfum a fost cu siguranţă reprezentarea acceptării morţii lui Hristos înaintea lui Dumnezeu şi a aleşilor lui Săi. Iuda nu a văzut această mireasmă dulce în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă despre el se spune că este hoţ (observaţi, din nou, că nu spune că a „devenit” hoţ mai târziu).
„Iuda nu Îl iubea pe Hristos, de aceea era imposibil ca el să poată aprecia ceea ce se făcuse pentru El. Acesta este un lucru foarte grav: timp de trei ani el a fost în contact foarte apropiat cu cei răscumpăraţi, şi cu toate acestea, dragostea de bani încă domnea în inima lui. O inimă rece faţă de Hristos merge întotdeauna împreună cu zgârcenia faţă de cauza Sa” (Arthur W. Pink).

Al treilea, Ioan 13:1-30
Aici se spune clar despre Iuda că este „necurat” (versetul 10).

Această frumoasă istorisire a spălării picioarelor ucenicilor de umilul Fiu al lui Dumnezeu mai conţine şi groaznica relatare despre Satan intrând în Iuda Iscarioteanul. Există un contrast groaznic aici între dragostea adevărată şi ura adevărată, între „cei ai lui Hristos” şi „trădător”, între Mântuitor şi Satan. „Isus ştiind” este cheia unei înţelegeri corecte a acestui pasaj: „Căci ştia pe cel ce avea să-l vîndă; de aceea a zis: ‚Nu sînteţi toţi curaţi’” (Ioan 13:11). Hristos Isus controla total situaţia fiindcă cunoştea toate lucrurile. Trădarea lui Iuda a fost rânduită mai dinainte în mod divin: „Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe cari i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ,Celce mănîncă pîne cu Mine a ridicat călcîiul împotriva Mea.’” (versetul 18).
În umilinţa Sa, Hristos spală chiar şi picioarele lui Iuda! Isus prezice trădarea lui Iuda, oricât de oribilă ar fi ea, anunţând că aceasta a fost o împlinire a Cuvântului profetic al lui Dumnezeu (Psalmul 41:9). Aici, dl. Swaggart răstălmăceşte şi distorsionează cuvintele psalmistului fiindcă nimeni nu neagă faptul că a existat o „prietenie foarte personală şi intimă” între Hristos şi Iuda, sau că acesta a fost un „prieten apropiat” al lui Hristos. Ideea este că noi nu ar trebui să intrăm în versetele profetice, determinându-le să spună ceea ce vrem noi sau să ne adăugăm interpretatea noastră la ele. Citatul din Psalmul 41:9 despre Domnul Isus cu referire la Iuda (probabil acest verset s-a referit iniţial la duşmanul lui David, Ahitofel) demonstrează că Domnul cel Atotcunoscător ştia exact ce Îl aştepta şi a mărturisit ca adevărat faptul că „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10:35). A trece peste aceasta înseamnă a te crede mai înţelept decât ce este scris. Din Psalmul 41 nu se poate înţelege că Iuda a fost mântuit şi unit cu Hristos, fiindcă nicăieri nu se spune că Domnul s-a „încrezut” în Iuda, fiindcă el nu a fost înşelat de Iuda, aşa cum a fost David de Ahitofel.
Dl. Swaggart, ca şi mulţi alţii din zilele noastre, neagă suveranitatea absolută al lui Dumnezeu în toate lucrurile. Acesta este motivul pentru care cineva intră în tot felul de complicaţii teologice. Fiindcă este negată dragostea veşnică a lui Dumnezeu către un popor ales, dl. Swaggart împreună cu alţii cred că cineva poate să fie pierdut chiar şi după ce a fost mântuit. Aceasta este o imitaţie inferioară a harului, dragostei şi milei lui Dumnezeu. Ceea ce spune de fapt este că Dumnezeu nu are puterea de a duce la bun sfârşit ceea ce doreşte, fiindcă aceşti oameni ne spun că „Dumnezeu doreşte să-i mântuiască pe toţi”. De aceea, chiar şi acest „Dumnezeu” nu-i poate mântui pe aceia care se „încred” în El, fiindcă ei pot cădea şi se pot pierde pentru totdeauna! Nu este clar ce fel de „evanghelie” este aceasta, dar cu siguranţă nu este Evanghelia harului lui Dumnezeu. „Şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, I-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). Aceasta este adevărata Evanghelie. Este Evanghelia dragostei efective, nu a unei iubiri slabe şi ineficiente. Hristos şi-a iubit poporul din veşnicie (Ieremia 31:3), şi-a dat viaţa de bună voie pentru ei pe crucea Calvarului (Ioan 10:11) şi a înviat pentru a-i socoti neprihăniţi (Romani 4:25). El acum „trăieşte pururea” pentru a mijloci pentru poporul Său cumpărat cu preţul sângelui Său: „De aceea şi poate să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucă trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:25). De aceea noi spunem „ALELUIA,” cu o înflăcărare şi o siguranţă mai mare decât le-ar putea avea vreodată un penticostal.
Deci, ni se spune că Iuda „a alunecat şi a devenit un hoţ, un drac şi un trădător” (punctul 19 al lui Swaggart). Dar afirmă oare Scripturile că Iuda a „devenit” astfel? A dovedi acest lucru este sarcina dlui Swaggart, dar el nu o face. Scriptura niciodată nu spune că Iuda a fost cândva „în har”.

Al patrulea, Ioan 17:12.
Aici Iuda este numit „fiul pierzării”

În această rugăciune sfântă de mare preot a Domnului Isus Hristos ni se descoperă că Iuda nu a fost niciodată una din oile lui Hristos! Însăşi cuvintele pe care dl. Swaggart şi alţii le consideră o dovadă că Iuda „a avut viaţă veşnică” dovedesc exact opusul! Ioan 17:2 dovedeşte alegerea divină, pe care prietenii noştri „arminieni” o neagă. Dacă lui Hristos I s-a dat „putere peste orice făptură” (puterea Lui suverană ca Mijlocitor), pentru ca El, la rândul Lui „să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care” I i-a dat Tatăl dovedeşte clar că celor care li se „dă” viaţa veşnică nu o pot pierde niciodată! Altfel nu ar fi veşnică. Dar slavă Dumnezeului de trei ori sfânt că alegerea ne asigură de mântuirea veşnică.
De aceea Răscumpărătorul s-a putut ruga: „Când eram cu ei în lume îi păzeam eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceea pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17:12). Ascultaţi ce spune William Hendriksen despre acest verset: „Pe durata întregii Sale lucrări, prin învăţătură şi minuni, Isus Şi-a îndeplinit slujba pe care a avut-o faţă de oile Sale, aceea de a le fi Păstorul cel bun... Prin această păzire spirituală constantă, Isus I-a protejat pe ai Săi împotriva apostaziei. Rezultatul a fost acesta: nici unul din ei n-a pierit. Când spune Isus „nici unul din ei n-a pierit afară de fiul pierzării,” El nu spune că toţi pe care I i-a dat Tatăl Fiului, cu excepţia lui Iuda au fost păziţi. Cu siguranţă, El nu doreşte să ne sugereze că în cazul lui Iuda El a eşuat mizerabil în a-Şi duce la îndeplinire sarcina dată Lui.”
Aşadar, pornind de la construcţia textului grecesc, Hendriksen ne spune ce afirmă de fapt Ioan 17:12: „„I-am păzit şi nici unul din ei nu a pierit. Dar fiul pierzării a pierit.” Textul este departe de a dovedi că în acest caz planul din veşnicie a eşuat iar profeţia a rămas neîmplinită, ci că aceasta s-a întâmplat pentru ca să se împlinească Scriptura”.
A mai fost vreodată vreun ucenic al lui Isus numit „fiul pierzării”? Acesta înseamnă „cel total pierdut, desemnat pentru pierzare”. Nici chiar Simon Petru, care s-a lepădat de Domnul nu a fost numit aşa! Să vedem contrastul dintre el şi Iuda: „Domnul a zis: ‚Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31,32). Într-adevăr, Isus s-a rugat pentru Petru, dar niciodată nu s-a rugat pentru Iuda. Iar credinţa marelui apostol nu a pierit, fiindcă rugăciunile Împăratului Isus sunt întotdeauna ascultate (Ioan 11:42). Speranţa noastră se bazează pe rugăciunile Mijlocitorului nostru, nu pe ale noastre (Evrei 9:24).

Câteva concluzii şi un rezumat

(1) Nu trebuie să confundăm niciodată darurile cu harul. Pot exista oameni plini de daruri, dar fără har, aşa cum a fost cazul lui Iuda. Toate referinţele la Matei 10 ale dlui Swaggart care căutau să dovedească faptul că Iuda a fost un copil adevărat al lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să dovedească faptul că Iuda Iscarioteanul a fost într-adevăr un apostol plin de daruri, unul care putea face minuni, dar care nu a avut o dragoste din inimă pentru Mântuitorul. Şi nu ne-a avertizat Domnul despre asemenea lucruri? „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:22-23). Ce cuvinte solemne şi grave sunt acestea!
(2) Despre Iuda nu se spune că l-ar fi numit pe Isus „Domnul” nici măcar o dată. L-a numit „Învăţător” atunci când l-a trădat cu un sărut (Matei 26:49), dar niciodată nu l-a recunoscut cu adevărat (personal) ca şi „Kurios” (Domn). Atunci când cineva se supune puterii lui Hristos, înseamnă că această persoană Îl ascultă pe Hristos în dragoste. Cu Iuda nu s-a întâmplat aşa, după cum am văzut.Sărutul său nu a fost unul al iubirii, ci unul al înşelăciunii.
(3) Iuda a „căzut” într-adevăr de la „slujba şi apostolia lui” (Fapte 1:25). Scriptura afirmă acest fapt foarte clar, dar niciodată nu spune că el „a căzut din har”. Noi nu căutăm să promovăm aici vreo „teorie” ca „odată în har, pentru totdeauna în har”. Dl. Swaggart foloseşte termeni nescripturali la fel ca mulţi alţii. A fi „în Hristos” prin alegere (Efeseni 1:4) ne asigură că vom fi „în Hristos” în experienţa noastră reală (2 Tesaloniceni 2:13-14), aşa cum suntem chemaţi de Evanghelie. Aceasta nu este o „teorie” inventată de oameni. Este adevărul veşnic al Cuvântului binecuvântat al lui Dumnezeu! Când oameni slabi, oricare ar fi motivul lor, se împotrivesc doctrinelor descoperite clar ale Scrierilor Sfinte, ei neagă, de fapt, pe Dumnezeul pe care îl mărturisesc. Aceia care au numele lor scrise în Cartea Vieţii Mielului vor merge cu siguranţă în ceruri, şi nu poţi să iei Psalmul 69:28 ca dovadă că numele tău poate fi şters de acolo fiindcă nu întruneşte anumite condiţii. Apocalipsa 20:15 afirmă că „Oricine n'a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”Atunci când compari acest verset cu Apocalipsa 3:5, 13:8 şi 22.19 cu siguranţă poţi vedea că cei ce sunt mântuiţi cu adevărat nu pot avea numele şterse! Iar numele noastre sunt scrise în cartea vieţii înainte de întemeierea lumii, şi nu (aşa cum se predică greşit) atunci când credem Evanghelia.
(4) Domnul Isus a spus despre Iuda: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Matei 26:24). De ce nu se referă dl. Swaggart deloc la acest verset în articolul pe care l-a publicat? Acest verset a fost total neglijat. Din nou, Isus îi spune lui Petru: „Şi voi sunteţi spălaţi, dar nu toţi” (Ioan 13:10). Observaţi că dl. Swaggart nu face referire nici la acest verset. Lecţia este mai mult decât evidentă: Isus afirmă în Ioan 13 că nu toţi ucenicii erau „spălaţi” cu adevărat (versetul 10 în limba greacă), adică nu toţi erau curaţi spiritual înaintea lui Dumnezeu. Dar Swaggart nu poate afirma aşa ceva şi totodată să susţină teoria „Iuda a fost odată mântuit”. Aşa că el lasă intenţionat afară din răspunsul lui acest verset!
(5) Iuda s-a spânzurat şi s-a dus la „locul lui” (Fapte 1:25). Orice ar însemna acest lucru, cu siguranţă că aceasta nu înseamnă că a fost legat de cer, dar a schimbat cerul pe iad. Acelaşi lucru se spune şi despre falsul profet Balaam (Numeri 24:25). „Iuda a fost un ipocrit, iar iadul este locul potrivit pentru acest fel de oameni; şi alţi păcătoşi, fiind condamnaţi, îşi vor lua partea lor acolo, Matei 24:51” (Matthew Henry). Suntem de acord cu Jimmy Swaggart asupra unui singur lucru –că Iuda este acum în iad.

Înţelesul şi utilizarea cuvântului Ekklesia

E
vanghelicii au o mare responsabilitate ce constă în învăţarea şi scrierea despre adevăratul înţeles al cuvântului ekklesia (biserică) în timpurile Noului Testament. Deşi Cristos a spus că Porţile locuinţelor morţii nu vor birui biserica Sa, adevărul este că Satan a pus o mare perdea de fum pentru a ascunde înţelesul original al cuvântului grecesc ekklesia. Ştim că nu este corect să impunem definiţiile denaturate ale secolului XX asupra unui cuvânt din primul secol.
I. Scriitorii greci clasici definesc ekklesia drept o adunare sau o congregaţie.
Scriitorii greci pre-creştini sunt citaţi de dr. B.H. Carroll în cartea sa THE CHURCH.
Tucidide (460-400 î. Cr.) 1, 87 – „El . . .a pus întrebarea la vot în adunarea (ekklesia) spartanilor.” 6,8 – „Şi atenienii, convocând o adunare (ekklesia) . . .au votat . . .”
Aristofan (448-385 î. Cr.), Acte 169 – „Dar vă interzic să chemaţi o adunare (ekklesia) pentru plata tracilor.”
Demostene (384-322 î. Cr.), 378, 24 – „Când după aceasta adunarea (ekklesia) s-a amânat, ei s-au adunat şi au plănuit . . .Le era teamă că o adunare (ekklesia) va fi convocată pe neaşteptate . . .”
Lexicoanele noastre greceşti definesc ekklesia ca fiind adunare. Thayer’s – „o adunare de oameni convocaţi într-un loc public de sfat cu scopul de a delibera.” Liddell & Scott – „o adunare de cetăţeni convocaţi de crainic, adunarea legislativă.” Trench’s Synonyms – „adunarea legislativă formată din cei care aveau drepturile cetăţeniei într-o cetate grecească liberă, adunată pentru conducerea treburilor publice.” Seyffert’s Dictionary – „Adunarea poporului care avea în cetăţile greceşti puterea deciziei finale în treburile publice.” Ewing – „de fiecare dată, cuvântul înseamnă un corp organizat.” Dana’s Eclessiology – „în utilizarea clasică, ekklesia a însemnat o adunare.”
II. Septuaginta şi Apocrifa au folosit ekklesia ca şi congregaţie. Dr. B.H. Carroll (ibid, 47-51) a citat 114 cazuri din Vechiul Testament şi Apocrifa traducerea King James unde cuvintele adunare sau congregaţie sunt folosite pentru grecescul ekklesia în Septuaginta. Cuvântul grecesc ekklesia este folosit pentru cuvintele evreieşti qahal sau edhah, amândouă însemnând congregaţie. În nici un caz aceste cuvinte nu înseamnă un număr de oameni care nu s-au adunat niciodată.
Faptul că Domnul Isus şi scriitorii Noului Testament au cunoscut şi folosit Septuaginta este o certitudine. La fel, oricine cunoştea limba greacă în Noul Testament ştia că ekklesia însemna o adunare. Domnul Isus a folosit corect şi exact cuvântul ekklesia, dar istoria bisericii ne descoperă multe denaturări şi înţelesuri false ale acestui cuvânt.
III. Domnul Isus a folosit ekklesia de 23 de ori în Noul Testament.
„Eu voi zidi ekklesia Mea,” a spus Domnul Isus în Matei 16:18. Cuvântul „Mea” este singurul adjectiv pentru biserică în Noul Testament, în această epocă. (Când vom ajunge cu toţii în ceruri, într-o singură mare adunare, atunci va fi o „Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta,” Ef. 5:27).
Când Domnul Isus a spus „Biserica Mea,” aceasta trebuia să fie diferită de orice altă adunare din Vechiul Testament. De aceea, ea nu era o continuare a vreunei ekklesia vechi testamentale; era o entitate nouă. „Adunarea din pustie” din Fapte 7:38 a fost o adunare, aşa cum spune nota de subsol a lui Scofield: „O traducere mai bună [pentru biserică] ar fi „congregaţia.” Înţelesul original al cuvântului ekklesia a fost o adunare de cetăţeni într-un loc public pentru deliberări (sublinierea îi aparţine) [autorul se referă la The Scofield Reference Bible –Ed.] . Septuaginta l-a folosit pentru a semnifica adunarea lui Israel. Aici este folosită în cel mai general sens al unei întruniri convocate.” Apoi Scofield se contrazice el însuşi sugerând o biserică „universală” – una care nu s-a întrunit niciodată până acum.
Fără lexicoane, se poate cunoaşte sensul unui cuvânt observându-se modul în care este folosit. Domnul Isus a folosit cuvântul biserică de două ori în Matei 18:17 unde acesta trebuie să însemne o adunare reală, locală. Domnul Isus a folosit cuvântul biserică de 20 de ori în Apocalipsa, de fiecare dată însemnând o congregaţie reală. Pluralul „biserici” se găseşte de 12 ori în Apocalipsa, contrar utilizării moderne şi neglijente care de prea multe ori foloseşte singularul pentru a desemna mai multe biserici dintr-o anumită zonă. Citim despre „bisericile din Asia” dar niciodată despre „biserica din Asia.”
Atât Domnul Isus cât şi Duhul Sfânt au subliniat importanţa definirii corecte a cuvântului „biserică.” De şapte ori citim: „ Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” Dacă repetiţia este un criteriu, atunci acesta este cel mai important verset din Noul Testament. De ce? Fiindcă o biserică este trupul lui Hristos, reprezentanta Sa pe pământ, singura organizaţie pe care El a zidit-o şi a autorizat-o să ducă la îndeplinire TOATĂ lucrarea Sa, pe TOT pământul, în TOATE aceste secole. TOT poporul Său ar trebui să fie implicat într-o asemenea biserică.
În Apocalipsa 22:16 a considerat că fiecare credincios va fi într-o biserică reală. „Eu, Isus, am trimes pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.”Astfel, orice credincios ce nu este membru într-o biserică reală (adevărată) va fi omis. Domnul Isus nu a glumit când a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea.”
Prima utilizare a cuvântului „biserică” din Matei 16:18 este generică sau instituţională. Domnul Isus a înţeles prin aceasta că va avea mai mult de una, aşa cum Dumnezeu a plănuit mai mult decât un singur om când a spus în Geneza 1:26: „Să facem om.” Auzim spunându-se: „Câinele este cel mai bun prieten al omului,” ceea ce nu semnifică un câine şi un om universal, ci fiecare câine şi fiecare om. Deci, utilizarea generică a cuvântului „biserică” în Matei 16:18 şi oriunde altundeva înseamnă fiecare biserică reală.
Din moment ce Domnul Isus a folosit cuvântul „biserică” de 22 de ori drept o adunare reală, atunci utilizarea lui în Matei 16:18 trebuie să însemne acelaşi lucru. El nu a folosit cuvântul ekklesia la început pentru un fel de biserică, şi apoi întotdeauna după aceasta cu un înţeles total diferit. Mai mult, El nu a spus: „Eu voi zidi două feluri de biserici.” Aceasta ar fi foarte confuz, căci cine ar putea spune la ce fel se referă de fiecare dată?
Contrar lui Scofield, nici măcar un verset nu spune că Duhul Sfânt ar „forma” o biserică la Cincizecime, sau la orice altă dată. Cristos a spus că El Însuşi o va zidi şi aşa a făcut. El a spus în Ioan 17:4: „am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Cât despre timpul viitor al cuvântului oikodomeso, voi construi, Dr. A.T. Robertson în cartea sa SHORT GRAMMAR, 3rd edition, p. 141, spune „Viitorul, la fel, prezintă o acţiune incompletă care, în orice caz, poate fi prelungită, repetată, întreruptă sau începută.”
Matei 16:18 ar putea fi: „Eu voi edifica biserica Mea,” fiindcă alte versete spun că biserici, înfiinţate anterior, încă erau edificate (Fapte 9:31; 1 Cor. 14:5, 12, 26; Ef. 4:12, 16, 29; 1 Tim. 1:4 (pentru ultima referinţă vezi traducerea Trinitarian Bible Society -n.tr.)).
Mulţi experţi cred că Domnul Isus şi-a început biserica atunci când şi-a chemat primii ucenici, aşa cum ni se spune în Matei 4:18-22; Marcu 1:16-20; Luca 6:13-16 şi Ioan 1:35-45. În Matei 10:1 Domnul Isus „a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi,” unde cuvântul pentru „chemat” este proskalesamenos care are aceeaşi rădăcină ca ekklesia. Atunci Domnul Isus a „adunat” sau „ekklesiat” ucenicii Săi, fiindcă ei au fost un trup chemat. El le-a dat apoi putere să scoată demoni, să vindece bolnavi şi să învie morţii. „Aceştia sunt cei doisprezece, pe cari i-a trimes Domnul Isus” (Matei 10:5).
Toate acestea sunt în acord cu Ef. 2:20, 21 – „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Domnul Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul.”
Ştim căci Cristos a fost Păstorul cel bun, fiindcă cuvântul grecesc poimen are înţelesul de păstor. El aşa a spus în Ioan 10:11, 14. Atunci noua sa biserică a avut singurul păstor perfect din toată istoria. Iar această biserică pe care Cristos a zidit-o personal, în zilele în care trăia în trup, este modelul tuturor bisericilor care i-au urmat. Fiindcă acei 13 bărbaţi au făcut cea mai bună lucrare cunoscută a bisericii: învăţare, predicare, vindecare, evanghelizare, mângăiere, consiliere şi ajutorare pentru oricine era în nevoie. Ce biserică a făcut mai mult?
Cele patru Evanghelii nu ar fi necesare pentru dispensaţia legii mozaice care atunci se încheia. Cele patru Evanghelii SUNT necesare pentru dispensaţia Noului Testament despre care Cristos a spus că a început cu Ioan Botezătorul (Mat. 11:13; Luca 16:16; de asemenea Marcu 1:1-8; Ioan 1:6-17; Fapte 10:37 şi 13:24). Aceasta este epoca bisericii, iar Domnul Isus a venit pentru a o defini şi a o începe – în cele patru Evanghelii.
Viaţa şi organizarea bisericii au fost la fel atât înainte cât şi după Cincizecime. Fiindcă Noul Testament este un tot unitar: are o Evanghelie, un plan de mântuire, o împărăţie, un botez şi un fel de biserică. Înainte de Cincizecime, biserica lui Cristos a avut Evanghelia, botezul, Cina, lucrarea misionară, disciplina, organizarea, evanghelizarea şi o mare putere.
IV. Luca, în Fapte, foloseşte ekklesia cu înţelesul de adunare sau congregaţie. În Fapte 1:13-15 găsim pe apostoli rugându-se cu un cuget împreună cu alţi peste 100 de credincioşi, iar apoi ei au avut o adunare generală. Toate acestea implică membrii reali. Fapte 2:41 spune că aproximativ 3000 de suflete au fost adăugate lor la Cincizecime. Un salariat poate adăuga o sumă de bani la un cont bancar existent anterior, dar el nu adaugă la unul ce nu a fost încă înfiinţat. La fel este şi cu biserica.
Nu există nici un singur verset care să spună că Duhul Sfânt a „format” biserica la Cincizecime. Dar notele lui Scofield spun de 15 ori că El a făcut acest lucru, bazându-şi falsa afirmaţie pe traducerea neclară din 1 Corinteni 12:13 –„am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup. . .” Observaţi: (1) Nici Pavel, nici corintenii nu erau la Ierusalim atunci; încă nu erau mântuiţi. A folosi traducerea neclară din 1 Corinteni 12:13 înseamnă a depinde de „un dinte stricat şi . . .un picior care şchiopătează” (Prov. 25:19). (2) Nici un alt verset nu susţine această traducere neclară a versetului 1 Corinteni 12:13. (3) Şapte versete clare spun căci Cristos a botezat credincioşii CU Duhul, Matei 3:11, Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33; Fapte 1:5; 2:33; 11:16. (4) Influenţa traducătorilor englezi a rămas până astăzi; ei au fost împotriva afundării în apă; ei au refuzat cu o sinceritate îndoielnică să traducă baptizo care întotdeauna a însemnat afundare. (5) Traducerea românească a prepoziţiei greceşti en este „în.” (6) Cuvântul „Duh” nu este cu majusculă în greceşte, iar contextul nu cere o majusculă. (7) În limba greacă citim: „într-un duh am fost afundaţi, într-un trup,” iar acel trup este clar identificat în versetele 24 şi 27 ca biserica-trup din Corint. (8) Pavel foloseşte fraza identică „într-un duh” în Filipeni 1:27, pentru acelaşi motiv, unitatea bisericii. (9) „Trupul” în 1 Corinteni 12:13 este sinonim cu „clădirea” ca metaforă a unei biserici; în fiecare caz, este necesară o unitate vizibilă şi un ansamblu de părţi. (10) O biserică trebuie să se adune pentru a fi un trup.
Un trup este întotdeauna local, vizibil şi real, la fel cum este şi o adunare. Sunt toţi împreună într-un singur loc în acelaşi timp.
Fiecare menţiune a unei biserici în Fapte necesită o adunare, la fel cum arată fiecare context. Nu există nici un argument conform căruia ekklesia şi-ar fi schimbat înţelesul său din Septuaginta, sau cel folosit de Domnul Isus. El Şi-a zidit biserica Sa, aceasta implicând o structură şi un schelet, la fel cum pretinde fiecare metaforă folosită pentru biserică. Ce se poate construi la o biserică universală? Nu are nici o organizare, slujitori sau rânduieli; nu are nici o adresă, responsabilitate şi nu trebuie răspundă înaintea nimănui; nu are nici o identitate, asemănare sau integritate. Ce are ea – în afară de cuvinte confuze?
Pluralul cel dezbătut din Fapte 9:31, din Biblia engleză KJV –„Bisericile se bucurau de pace” este corect aşa cum este. Singularul este greşit fiindcă încalcă toate celelalte utilizări anterioare ale ekklesiei. Iar pluralul este susţinut de mai multe manuscrise greceşti.
Fapte 15:41 spune că Pavel „a străbătut Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.” Dar Scofield degradează şi slăbeşte bisericile adevărate scoţând în evidenţă o biserică universală neclară pe care el o numeşte în mod greşit „adevărata” biserică!
Nu se vede nici o biserică universală în Fapte; nu poate raporta nici o acţiune şi nu are fapte care să o sprijine.
Traducerea engleză KJV a folosit „adunare” pentru ekklesia în mod corect în trei locuri – Fapte 19:32, 39, 41. Aceste versete se referă la o întrunire orăşenească a cetăţenilor Efesului care aveau dreptul de a vota şi acţiona ca trup. Ce ar fi fost dacă Bibliile noastre ar fi folosit cuvântul „biserică,” la fel ca şi în celelalte locuri? Confuzia ar fi fost similară cu cele 16 definiţii contradictorii ale bisericii date în prezent într-un dicţionar bun.
Pentru a fi fidel Bibliei, treci peste cele 115 utilizări ale cuvântului „biserică” şi înlocuieşte-l cu „congregaţie.” Bibliile engleze au folosit cuvântul „adunare” înainte de anul 1611, anul în care s-a tradus KJV. Dar avem aceste erori fiindcă Împăratului James nu-i plăceau nici puritanii, nici baptiştii.
V. Apostolul Pavel a folosit ekklesia cu înţelesul de adunare sau congregaţie.
Pavel a folosit cuvântul trup ca metaforă pentru congregaţie. O metaforă este doar o asemănare parţială cu antecedentul său. Astfel, „corpul studenţesc s-a întrunit în amfiteatru,” dar când acei studenţi se dispersează pentru ultima oară, ei nu mai sunt un corp. La fel, creştinii trebuie să fie supuşi unei adunări, sau să se întrunească regulat, pentru a putea fi numiţi un trup – sau o biserică. Creştinii din Roma nu erau o parte a trupului din Corint sau Efes. Bineînţeles, părtăşia dintre biserici era atunci bună, la fel cum ar trebui să fie şi acum.
Pavel nu a fost membru în trupul-biserică de la Roma când a scris Epistola către Romani. Dar el a folosit editorialul „noi” în multe locuri; în altele a folosit „noi” şi „voi” alternativ. Ar fi putut folosi „noi” pentru a se identifica cu creştinii de pretutindeni. Toate cele şase utilizări ale cuvântului „biserică” din Romani necesită adunări locale şi reale. Pluralul „biserici” este folosit cu acurateţe, în timp ce majoritatea scriitorilor moderni ar folosi incorect singularul.
Pavel a folosit termenul „biserică” de 31 de ori în epistolele sale către Corinteni şi de două ori în Galateni.
În Epistola către Efeseni, „biserică” se găseşte de nouă ori, de fiecare dată la singular. Sensul generic este întrebuinţat, ca în Efeseni 5:23 – „căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.” Observaţi singularul la bărbat, nevastă, biserică şi trup. Şi totuşi, mulţi liberali vor universaliza şi evapora cuvântul „biserică” dar nu şi bărbatul şi nevasta. De ce sunt ei aşa nedrepţi? Sau soţia ta te prezintă: „acesta este soţul meu local?” Iar tu spui: „aceasta este soţia mea locală?” De ce atunci se vorbeşte pleonastic despre o „biserică locală?” Noul Testament nu face niciodată aşa. Orice biserică adevărată este locală – fără excepţie.
. . . Biserica de la Efes a fost ca o clădire „bine închegată,” aşa cum spune aşa de bine în 2:21. Nici o biserică ireală şi universală nu se poate potrivi cu acest verset bun. Efesenii ştiau foarte bine ce a fost o ekklesia. Ei aveau o adunare orăşenească cu mult înainte de apariţia lui Pavel –şi el de asemenea a ştiut ce a însemnat o ekklesia.
Biserica din Efes a fost de asemenea ca un trup „bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură” (4:16). Nu este nici un trup mistic aici; nici un trup fantomă, stafie sau iluzie, sau vreun nimic universal, imaginar sau efemer. A fost o biserică adevărată, la fel de reală ca trupul real al cuiva.
Ia-ţi trupul şi tratează-l aşa cum tratează unii trupul lui Cristos. Disecă-l, dezmembrează-l, dislocă-l, dezorganizează-l, împrăştie-l, disipă-l, dezasamblează-l, împarte-l şi dispersează-l în întrega lume. Atunci, ce trup mai este acesta?
Cât despre Cristos ca având multe trupuri – nici o problemă. Din moment ce Cristos este „Capul oricărui bărbat” (1 Cor. 11:3), El poate la fel de uşor să fie Capul fiecărei biserici. Fiindcă EL este universal, şi El ne-a promis să fie cu noi toţi până la sfârşitul acestui veac. La fel cum Conrad Hilton este capul sistemului său hotelier din întreaga lume, el este capul fiecărui hotel al său. Nu există nici o problemă aici.
Însă o problemă reală este aceasta – cum poate vreun trup, real sau metaforic, să fie întotdeauna separat şi dispersat, să nu se întrunească niciodată în această epocă, şi totuşi să fie numit trup? A vorbi despre toţi creştinii ca fiind „trupul lui Cristos” este o utilizare incorectă a cuvintelor – la fel cum fac liberalii – denaturând înţelesul raţional al Scripturilor.
Biserica şi trupul sunt folosite ca sinonime în Coloseni 1:18, 24, înţelegând prin aceasta Biserica de la Colose, şi prin implicaţie toate bisericile similare. Ideal, fiecare biserică este „bine închegată” după cum Coloseni 2:2, 19 spune aşa de frumos. Şi ce poate fi mai opus decât o biserică „universală” ce nu s-a adunat niciodată pe pământ?
Fiecare metaforă nou testamentală a bisericii necesită ceva local, strâns legat şi vizibil.
Cuvântul „coeziune” descrie fiecare biserică reală, atât în timpurile nou testamentale cât şi acum.
VI. Mulţi experţi păstrează înţelesul original al ekklesiei.
Probabil că toţi ar face la fel, dacă romano-catolicii nu ar fi vârât aşa de abil pe gâtul „creştinătăţii” ideea de catolic-universal.
J. B. Moody în cartea sa, MY CHURCH, scrie în prefaţă: „Majoritatea copleşitoare a lumii creştine, cu toţi vorbitorii şi scriitorii publici, folosesc în mod greşit şi abuză de utilizarea corectă a cuvântului „biserică” . . . Dacă eu spun neadevăruri despre biserica Lui, spun minciuni despre El.”
Roy Mason, scrie în THE MYTH OF THE UNIVERSAL, INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED –„Nu există vreo menţiune a unei biserici universale în Biblie . . . Creştinii din primele secole nu au ştiut nimic despre aşa ceva . . .În scrierile lor, ei nu vorbesc despre o biserică invizibilă, universală, spirituală, atotcuprinzătoare . . . Ei cunoşteau prea bine limba greacă pentru a încerca să folosească termenul ekklesia într-un asemenea sens . . . Când reformatorii protestanţi s-au despărţit de lumea catolică, ei au respins Biserica Romano-Catolică ce pretindea a fi biserica universală vizibilă, dar ei nu s-au întors la tipul de biserică nou testamentală . . .Ei au promovat biserica universală invizibilă.”
Dr. Henry M. Morris în THE BIBLE HAS THE ANSWER (Baker, 1971) scrie –„Biserica adevărată este un grup local de credincioşi creştini, şi nu o entitate invizibilă şi universală, fără substanţă fizică, fără întruniri, fără slujitori ai bisericii, fără rânduieli, şi fără vreo lucrare organizată a evanghelizării, a închinării sau a instruirii.”
Dr. B. H. Carroll în ECCLESIA –THE CHURCH afirmă – „localizarea este subînţeleasă în ekklesia. Nu poate exista nici o adunare acum sau în veacul de apoi fără un loc de întrunire.”
Dr. C. E. Tulga în THE NATURE OF THE CHURCH scrie – „Nu există în prezent nici o biserică universală funcţională, vizibilă sau invizibilă. Nicăieri în Noul Testament nu se învaţă o asemenea idee. Toţi răscumpăraţii tuturor veacurilor, bărbaţi şi femei, pe pământ sau în cer aparţin familiei lui Dumnezeu, Ef. 3:15. . . Fundamentalismul interdenominaţional trebuie să aibe ca bază de unitate o biserică invizibilă speculativă, o biserică ce nu se găseşte în Noul Testament ci a fost inventată şi folosită de Augustin, Luther şi Calvin ca un instrument folositor de menţinere împreună a unui amestec contradictoriu.
În acelaşi mod, alţi 45 de experţi pot fi citaţi.
Haideţi să înlăturăm aureola bisericii universale imaginare şi să o dăm bisericilor reale unde s-a potrivit atât de bine în primul secol creştin.
Nu este corect să folosim ideea medievală „catolică” pentru biserica zidită de Cristos. Dacă facem aşa, bisericile adevărate sunt acoperite de o ceaţă. Dacă Satan a încercat să ascundă şi să camufleze bisericile reale, ce ar fi putut face mai rău sau mai mult decât să inventeze ideea de biserică universală? Cu toate acestea, unii scriitori degradează bisericile reale scriindu-le cu „b,” dar scriind biserica imaginară cu „B!”
Multe versete preţioase despre biserici în Noul Testament sunt jefuite de valorile lor practice de aceia care spun că ele se referă la biserica universală, invizibilă. Aceasta este o înşelăciune la adresa lui Cristos şi a poporului Său. . .Versete care cheamă la unitatea bisericii sunt greşit aplicate sau slăbite; multe pasaje sunt făcute fără putere; influenţa bisericilor reale este disipată, şi slava care aparţine bisericilor reale este pierdută – toate datorită acestui universalism.
Ideea bisericii universale invită învăţătorii falşi şi ereticii să îi seducă pe aceia care minimalizează bisericile reale; de asemenea încurajează oamenii hoinari şi iresponsabili de a neglija datoriile faţă de o biserică reală.
Biserica universală este o „conglomeraţie interdenominaţională incomprehensibilă” de ecclesiologie ecumenică catolico-protestantă.
Ideea bisericii universale trece cu vederea milioanele de oameni care nu sunt membrii nicăieri şi care dau bani unor organizaţii nebisericeşti, jefuind astfel bisericile reale.
O biserică adevărată nou testamentală este o coeziune; biserica universală este exact opusul.
Biserica universală nu are nevoie de păstori, învăţători sau muzicieni, deci, de ce să avem şcoli scumpe pentru ei? Şi de ce să cerem bisericilor reale să susţină astfel de şcoli fără rost? Iar dacă toţi păstorii şi profesorii ar trebui să depindă doar de biserica universală pentru salariile lor, atunci şi-ar schimba imediat teologia.
Când nimeni nu are vreo responsabilitate, atunci nu se realizează nimic. Ideea de biserică universală nu motivează pe nimeni; evocă doar un răspuns neutru sau negativ. Când cineva aude de o asemenea biserică devine dezinteresat. Ei gândesc: este prea departe; eu nu o pot vedea; nu are nimic de-a face cu mine; este o fantomă. De ce profesorul sau pastorul meu îmi distrage atenţia de la biserica mea reală pe care o iubesc şi o înţeleg?”
Întreg Noul Testament s-a concentrat numai asupra bisericilor reale. Fie ca orice creştin care crede Biblia să facă la fel acum, acordându-i lui Cristos şi bisericii Sale întreaga sa afecţiune, loialitate completă şi cooperare, la fel ca într-un trup.

13 lucruri pe care o persoană nemântuită

F
aptul că păcătosul pierdut trebuie să se bazeze în întregime pe mila şi harul lui Dumnezeu trebuie să fie evident pentru aceia care citesc şi cred Scripturile. În Biblie nu aflăm nimic despre idei omeneşti ridicole ca „rugăciunea păcătosului” sau „luarea unei decizii pentru Hristos”, „invitarea lui Isus în inimă” sau „venirea în faţă pentru a-L primi pe Hristos.” Nici un predicator nou testamental nu a folosit vreodată asemenea termeni sau tactici! A spune păcătoşilor morţi spirituali că pot face ceva pentru a se mântui este o erezie condamnabilă fiindcă datorită falsei sale nădejdi, păcătoşii sunt învăţaţi să se încreadă în ceea ce ei au făcut şi nu în Hristos care a făcut totul.
Luaţi în considerare aceste treisprezece lucruri spirituale pe care o persoană nemântuită nu le poate face:

1. NU POATE GÂNDI CA DUMNEZEU:
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:8, 9).

2. NU-L POATE ÎNŢELEGE PE DUMNEZEU:
„...Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Psalmul 50:21).
„Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?” (Iov 11:7, 8).

3. NU POATE VEDEA LUCRURILE DUHOVNICEŞTI:
„Drept răspuns, Isus i-a zis: ,Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu’” (Ioan 3:3).

4. NU-ŞI POATE CUNOAŞTE PROPRIA-I INIMĂ:
„Inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

5. NU POATE SĂ-ŞI CĂLĂUZEASCĂ PAŞII:
„Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23).
„Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12).

6. NU SE POATE ELIBERA DE BLESTEMUL LEGII:
„Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sînt supt blestem; pentrucă este scris: ,Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Galateni 3:10).

7. NU POATE PRIMI DUHUL SFÂNT:
„...şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi” (Ioan 14:17).

8. NU POATE AUZI (primi şi înţelege) CUVINTELE LUI DUMNEZEU:
„Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu” (Ioan 8:47).
„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentrucă trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14).

9. NU SE POATE NAŞTE SINGUR ÎN FAMILIA LUI DUMNEZEU:
„...născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13).
„Căci El a zis lui Moise: ,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.’ Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:15,16).

10. NU POATE AVEA PRIN EL ÎNSUŞI POCĂINŢA ŞI CREDINŢA ÎN HRISTOS:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9).
„...căci nu toţi au credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2).
„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29).
„...să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului” (2 Timotei 2:25).
„...către ceice au căpătat o credinţă de acelaş preţ cu a noastră” (2 Petru 1:1).

11. NU POATE VENI LA HRISTOS:
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” „Tocmai de aceea v'am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:44,65).

12. NU POATE CREDE ÎN HRISTOS:
„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele” (Ioan 10:26).

13. NU-I POATE PLĂCEA LUI DUMNEZEU:
„În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:5,8,9).

AŞADAR, OMENIREA ESTE FORŢATĂ SĂ ADMITĂ PROPRIA EI INCAPACITATE TOTALĂ DE A FACE CEVA PENTRU CONDIŢIA EI PIERDUTĂ.
În lumina acestor lucruri pe care un păcătos mort spiritual (nemântuit) nu le poate face, ce explicaţie putem da la porunca lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se pocăiască?
Biblia afirmă că Dumnezeu „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Ce ne facem cu sfatul dat de Dumnezeu oamenilor de a crede în Hristos? Ar porunci şi sfătui Dumnezeu pe oameni să facă ceva ce ei nu pot?
Noi răspundem cu un „DA” categoric! Dovada noastră este legea sfântă a lui Dumnezeu, dată lui Moise pe muntele Sinai. Deşi nu era nimic greşit în ceea ce privea Legea lui Dumnezeu, nici un om nu este capabil să ţină acele porunci (1 Timotei 1:8; Romani 8:3). Nici un om nu a ţinut vreodată Legea lui Dumnezeu şi totuşi Dumnezeu a fost drept când i-a dat-o omului şi i-a poruncit să o ţină! Prin acea Lege, noi ne vedem pe noi înşine ca pe nişte păcătoşi (Romani 3:20). Acesta a fost scopul Legii!
În vreme ce Dumnezeu pretinde pocăinţă (voinţa de întoarcere de la păcat) şi credinţa (voinţa de a crede în Hristos), nici un om nu este capabil de a îndeplini vreuna din ele. Astfel, ca şi în cazul Legii, omul este forţat să vadă că nu este nimic bun în el şi că nu se poate pocăi şi crede în Isus Hristos.
În toată Biblia, copiii lui Dumnezeu şi-au recunoscut propria incapacitate de a face ceva pentru a se mântui pe ei înşişi. În plus faţă de pasajele citate anterior în acest tractat, luaţi în considerare următoarele afirmaţii:
„...Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24).
„...sunt închis şi nu pot să ies” (Psalmul 88:8).
„Întoarce-ne iarăş, Dumnezeul mântuirii noastre...” (Psalmul 85:4).
„...întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!” (Ieremia 31:18).
„Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul. Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta, şi ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre” (Isaia 64:6,7).
„Mântuirea vine dela Domnul” (Iona 2:9).
Cei care cred că se pot pocăi prin propriile lor forţe şi pot avea credinţa mântuitoare greşesc. Ei se încred în propriile lor puteri şi nu în lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos! Nu este acest lucru valabil pentru toţi cei care se laudă cu păcatele lor trecute şi cu întoarcerea lor de la ele? Nu afirmă oare că au făcut-o ei înşişi? Astfel de lucruri le auzim în mod repetat la popularele lor „mărturii.” Unii sunt dispuşi să îşi împartă gloria şi să recunoască faptul că au fost ajutaţi puţin de Dumnezeu, dar chiar şi aceasta nu este altceva decât o încredere vicleană în fire. Şi nu se laudă unii oameni religioşi cu credinţa lor ca şi cu ceva grozav şi demn de răsplată? Încrederea în credinţa sau în pocăinţa mea nu este „... credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1).
Pavel a scris cu privire la adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, „...Noi...ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne” (Filipeni 3:3). A te încrede în orice este făcut în fire (în natura şi puterea umană) înseamnă a te „încrede în carne.” A te încrede în rugăciunea ta, în botez, în bunătate, în credinţă sau în orice altă experienţă pe care ai avut-o, înseamnă a avea încredere în fire, şi nu în Hristos. Credinţa şi încrederea credinciosului adevărat este în Hristos! Cei născuţi din Dumnezeu nu se încred în ritualuri, sacramente, fapte bune, propria lor pocăinţă şi credinţă în Hristos, ci numai în Hristos! „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sînteţi în credinţă...” (2 Corinteni 13:5). Te încrezi tu în credinţa ta sau în Hristos? În cine este credinţa ta? Vezi tu cu adevărat că toate faptele tale bune sunt „ca o haină mânjită” (Isaia 64:6)? Ţi-ai dat seama că meriţi Iadul? Eşti tu gata să-ţi iei locul de păcătos şi dacă Dumnezeu te trimite în Iad să spui că El este drept, nepărtinitor şi neprihănit să facă aşa? Sau tu nu crezi că meriţi pedeapsa cea veşnică?
Gândeşte-te la aceste cuvinte din vechea carte de Cântări baptiste engleze Gadsby:
„O, fereşte-te de temelia falsă a încrederii
Fiindcă nu este mai mult decât o iluzie
Pentru a fii vindecat fără a fi străpuns,
Pentru a fi mântuit înainte de a te pierde.”
Nu ai fost niciodată străpuns de Cuvântul lui Dumnezeu astfel încât păcatele tale să fie descoperite? Nu ai fost niciodată pierdut, adică să te vezi pe tine însuţi ca fiind un păcătos fără speranţă care merita Iadul? Cum te crezi tu mântuit dacă nu ai fost niciodată pierdut? Isus a spus: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). Dacă te vezi ca păcătos, cu siguranţă versetele citate în acest tractat ţi-au arătat că nu ai nici o speranţă de a face ceva pentru a te scoate din starea aceasta groaznică!
Mântuirea este gratuită şi vine „nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Priveşte spre Isus Hristos care a făcut tot ce a fost necesar posibil, „fiindcă El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21).
Fie ca Dumnezeu să-ţi dea har să te vezi pe tine însuţi aşa cum El te vede, şi El să-ţi dea darurile gemene, „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21) astfel încât să nu fii „dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei spre mântuirea sufletului” (Evrei 10:39).

Binecuvantarea copiilor mici

În calitate de baptist care crede în „doctrinele harului suveran”, sunt adesea pus in situaţia de a defini poziţia pe care o avem privitor la diferitele doctrine sau practici pe care le predicăm sau le apăram in fata oponenţilor noştri. Nu de putine ori am fost pus in situaţia delicată de a da explicatii la intrebari de genul: „Voi de ce nu ţineti Craciunul sau Pastele, Rusaliile sau Sarbatoarea Roadelor? De ce nu practicaţi „spălarea picioarelor” sau binecuvantarea copiilor?” Recunosc ca de multe ori discutarea lor este destul de delicată şi foarte sensibilă, precum şi în cazul pe care doresc sa il abordez astazi. Cu totii considerăm bebelusii ca fiind cele mai gingase si scumpe fiinte daruite de Domnul si nu ma indoiesc ca le dorim tot binele din lume dar, in ce priveste aplicarea anumitor ritualuri spirituale, cred ca ar trebui sa fim foarte atenti cu ei, pentru ca inaintea Domnului, noi parintii , suntem cei care vom fi chemati sa dam socoteala. Fie ca se intenţionează binecuvantarea, dedicarea sau confirmarea copilasilor, toate acestea trebuie sa fie fundamentate scriptural si nu calauzite de traditie ,sentimente sau de emoţii.De obicei, cand se face binecuvantarea bebelusilor fratilor credinciosi, se citeşte textul din Numeri 6:22-27:22. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:23. „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi spune-le: \"Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să le ziceţi:24. ‚Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!25. Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine!26. Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!’ \"27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta. \"La el se cupleaza unul dintre textele urmatoare: Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16 sau Luca 18:15-17.13. Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau.14. Şi Isus le-a zis: \"Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.\"15. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.Matei 19.13-15.13. I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.14. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: \"Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.15. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!\"16. Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.Marcu 10:13-15.15. I-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau.16. Isus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: \"Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.17. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.\"Luca 18: 15-17.Dupa predică, părinţii (uneori insotiti de asa zisii lor consilieri spirituali-un fel de nasi ) aduc copilasul în fata bisericii si prezbiterul adunarii isi pune mainile peste el, rostind binecuvantarile cu care erau binecuvantati copiii lui Israel, Numeri 6:22-27, in timp ce biserica ii raspunde cu „Amin” dupa rostirea fiecărei binecuvantari.In cazul ca bebelusul are probleme de sanatate, in unele biserici penticostale se mai face si ungerea cu undelemn invocandu-se textul Iacov 5:14-15:14. Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.15. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.Cine stie, pe viitor, mai este loc si pentru alt ritual, ca sa dea mai mult farmec acestui eveniment. Acestea fiind faptele , eu personal cred ca este gresita aceasta practica, intrucât nu putem folosi un pasaj strict evreiesc pentru a argumenta o practica nou testamentala, din următoarele motive:I. Porunca de a binecuvânta era dată de Dumnezeu lui Moise vizavi de poporul evreu:A. Domnul a vorbit lui Moise, v.22;B. o practicau doar levitii, v. 23a;C. era rostita doar pentru fiii lui Israel, v.23b. Binecuvantarea era o practica oficiata de evrei, pentru evrei .Neamurile nu se regaseau in context pentru ca inca nu sosise vremea lor.Nici odata Domnul, nu indeanma sa apelam la texte levitice pentru a ne argumenta practici bisericesti . In Noul Legamant ,Domnul Isus nu sugereaza nimanui sa poarte poveri sau ritualuri evreiesti,in multe ocazii vedem chiar contrariul:are cuvinte grele de spus la adresa celor ce invata si indeamna la practici ce trebuiau sa tina pana la Ioan Botezatorul. Daca pentru fiii lui Israel,binecuvantarea sugera o relatie de supunere si era, printre altele, conditionata de ascultarea celor 613 porunci, atunci cum o putem aplica unui copil dintre Neamuri, despre care marturisim ca traieste in asa zisa epoca a harului?...II. Domnul Isus Hristos nu ne-a poruncit sa pastram binecuvantarea copiilor ca si randuiala. Relatarile în care-L vedem pe Mantuitorul binecuvantand copiii prezintă acţiuni spontane, evenimente ca oricare altele, de-a lungul pelerinajelor Sale prin satele si cetatile unde predica Evanghelia. Nici macar o data acest eveniment nu este cuprins in cadrul „serviciilor de inchinare”, pe care le-a avut cu ucenicii Sai cat a „cortuluit” printre noi.Cred ca mereu trebuie sa avem in minte acel principiu care ni L-a lasat Domnul si anume: „Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel, peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face.Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi” Mc.2:21,22.III. Nu există un text cu instructiuni clare cum trebuie procedat. Domnul Isus cand a instituit frangerea painii, a dat El insusi primul exemplu lasandu-ne instructiuni clare si precise atat in Evanghelii cat si in epistole (I Cor.11:23-34). Pentru botez avem iarasi instructiuni în privinţa administratorului botezului, a modului de efectuare, a motivului si a candidatului; dar in ceea ce priveste binecuvantarea copiilor nu avem nici o referinta. In pasajele gasite in evanghelii ,unde Domnul binecuvanteaza copilasii, accentul intotdeauna cade pe credinciosii maturi ,care trebuie sa „se faca ca niste copilasi”,altfel nici nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu.Domnul nu pune accentul pe binecuvantarea lor, ci pe atitudinea celor ce ii respingeau si ii opreau sa fie adusi la El.IV. Ce conditii trebuie sa indeplineasca candidatul la rugăciunea de binecuvântare? Aceasta este una din intrebarile esentiale. In contextul evreiesc, stim cine era binecuvantat si cine nu avea parte niciodata de binecuvantari. Privilegiati erau baietii, nascuti din casele parintesti ale celor 12 semintii, intaietate avand intaii nascuti. Pe cand cei excluşi de la binecuvantare, erau multi: A. fiii din curvie;B. fiicele evreilor;C. sclavii si fiii acestora;D. oamenii din popoarele date spre nimicire;E. fiii dintre Neamuri;F. copiii rezultati din casatorii mixte (Neemia 13:23-26).În plus, cei binecuvantati trebuiau sa fie capabili sa inteleaga binecuvantarea, pana acolo incat trebuia sa raspunda preotului rostind „Amen!” Care ar fi astazi criteriile de selectie?Ooo,daca ar fi sa ramanem consecventi,regulilor iudaice ,ma veti acuza de discriminare religioasa.Daca facem un lucru hai sa il facem tot ,pana la capat!Asa ar fi corect. Nu? Alti ar putea spune că: inocenta, aducerea la Hristos,calitatea de a fi membru intr-o familie credincioasa (acestea fiind evidentiate de textele evangheliilor) dar acestea sunt acte fizice si nu spirituale. In afara de acestea, nu se spune nimic despre conditiile pe care ar trebui sa le indeplineasca parintii sau pastorul ( pastorita dupa caz) care oficiaza binecuvantarea.V. Binecuvantarea copiilor nu ilustreaza figurativ moartea, ingroparea si invierea Domnului Isus Hristos.Orice practica Nou Testamentala nu poate avea pretentia de randuiala eclesiastica ,daca nu ilustreaza in vre-un fel ,jertfa lui Hristos si rascumpararea noastra.Aceasta cred ca este regula de baza care ridica sau taie pretentia unei practici, de a avea calitatea de randuiala comemorativa. Daca binecuvantarea copiilor mici,nu ilustreaza in nici un fel evanghelia,daca scriptura nu da detalii in privinta candidatului,daca nu ai instructiuni clare cum trebuie procedat,atunci ce principii au fost luate in calcul cand ai acceptat acest act ca si randuiala a bisericii tale? Daca Domnul nu ti-a poruncit-o si ca sa o practici , folosesti practici incluse in legea lui Moise ,de ce o tii?Pentru ca asa ai gasit-o in biserica in care ai devenit membru?Sunt curios ce explicatii ai primi daca i-ai intreba pe mai marii tai spirituali .Cei mai multi iti vor spune’ asa este bine’ sau ‚asa se face la noi’ ,altii spun :asa a facut Domnul ….., acesta din pacate nu este un raspuns care satisface.Unora care provin din familii ortodoxe,li se da de inteles cum ca binecuvantarea ar fi o protectie divina ,care ar anula nevoia pruncului de a fii botezat si amanarea acestei decizii pana la o varsta matura.Si involuntar in mintea omului incolteste ideea ca binecuvantarea este un inlocuitor al botezului copiilor mici ,care este aducator „de mantuire”.Domnul sa ne dea putere sa meditam in Duhul la acest subiect,sa nu ne grabim sa tragem concluzii pripite. Sa ne aducem aminte in fiecare zi, sa ne rugam pentru copilasii nostrii acasa si sa ii crestem in temere de El asa cum ne invata Scriptura.